Desperate Housewives este un serial ce, foarte probabil, avand in vedere cat de mediatizat a fost, nu mai are nevoie de nicio descriere. Vara trecuta am asteptat saptamanal sa vad ce se mai intampla pe Visteria Lane (shoot me now, I liked a soap opera). Zilele trecute am luat sezonul 2 si, gandindu-ma ca ar trebui sa-mi reimprospatez memoria inainte de a trece la acest sezon, am inceput sa revad si primul sezon. De data asta, mi s-a parut mult mai bun, mai dramatic, mai comic, mai bine facut si jucat decat prima data cand l-am vazut.
Desigur, rolurile principale sunt ale unor mame disperate de situatiile de criza prin care trec alaturi de copiii lor, asa ca nu era chiar asa de greu sa faci un rol formidabil. Nu ma intelegeti gresit, joaca incredibil de bine, dar rolurile nu au fost asa de dificile, poate doar pentru Marcia Cross, care ia cireasa de pe tort.
Povesti interesante, destula drama, destul umor, totul a fost combinatia perfecta. Insa odata cu inceperea sezonului 2, s-a vazut o schimbare majora in lumea pe care incepusem s-o iubesc. 12 episoade, atat am putut sa rezist inainte sa arunc discurile cu al doilea sezon din colectie. Si vreau sa zic ca la ultimele 4 chiar m-am chinuit sa rezist. Pe cat de bine a fost facut primul sezon, pe atat de bine a fost sabotat al doilea sezon. Situatii din ce in ce mai stupide si penibile, personaje complet iesite de sub caracter, povesti proaste, umor pe cale de disparitie, totul se naruise. Personajele pe care le-am adorat in primul sezon acum au disparut. La inceput, Susan era simpaticuta si aiurita. In al doilea sezon, ea incepe s-o comita din ce in ce mai mult, scenaristii au facut din ea o dobitoaca cu norma intreaga. Bree, Gabby, Lynette, Carlos, Mike, copiii, toata lumea innebunise, nimeni nu se mai comporta rational. La un moment dat ma fortam sa stau pe pat, atat de tare ma enervase, pur si simplu imi venea sa tip : learn to deal or jump a cliff, assholes! Tot umorul negru care m-a atras la primul sezon, aici disparuse. Drama care era perfecta in primul sezon, aici devenise ireal de permanenta si de prost gust. Initial, m-am gandit ca poate sunt eu de vina, ca poate-mi facusem cine stie ce impresii in cap, asa ca am inceput sa ma documentez. Am aflat ca aveam dreptate, nu eram singurul, cu totii realizasem ca lumea de pe strada Visteria innebunise. Bleh. M-a lasat cu un gust amar in gura, nici nu puteam sa cred ca puteau cobora stafeta la un asa nivel.