Studio 60 On The Sunset Strip S1E16: 4A.M. Miracle
Si asa ne-am luat ramas bun de la Studio 60… asa, pe un ton melancolic, dar cu o licarire de speranta, asa cum ne-am obisnuit. Dramedia noastra non-medical-politista favorita a plecat dupa doar 16 episoade din care jumatate chiar au fost superbe – pilotul, episoadele din Nevada, cel de Craciun si ultimele (cina cu Hariett, cel cu flashbackuri si ultimul, cu procesul).
Faptul ca nu si-a gasit audienta desi este o comedie cu superbe momente de drama nu este deloc surprizator, naibii, Veronica Mars, M*A*S*H, Seinfeld, Cheers si Scrubs au fost pe punctul de a fi anulate in mijlocul primului sezon sau la finalul acestuia, dar au avut norocul de a fi gasit fani printre TPTB si astfel au avut o cariera impresionanta, fiecare fiind in momentul de fata seriale de cult. Faptul ca desi are fani si este iubit, dar nu are indeajuns spectatori (stiti doar vorba aceea – prosti, dar multi) pentru a fi pastrat indeajuns este iarasi o semnatura Sorkin – Sports Night a fost de doua ori numit de TV Guide Cel mai bun serial TV pe care nu-l urmaresti… dupa care a fost anulat; pana si mirobolantul The West Wing a fost cat pe ce sa fie anulat dupa primul sezon, dar apoi i se va acorda sansa si se va dovedi a fi cel mai bun serial de pe piata, adunand minim 10mil fani in fiecare saptamana si colectand premii Emmy an dupa an, atat in materie de actori impresionanti, directie excelenta, cat si scenarii de nota zece.
Dupa cum am mentionat mai sus, episodul de saptamana trecuta a fost unul nu doar bun, ci excelent. Nu atat de mult din punct de vedere al scenariului, cat al demonstratiei de actorie de nota zece din partea lui Matthew Perry (a reusit sa se indeparteze de imaginea arhitipica pe care o avea dupa Friends) care merita un Emmy. Este un fapt cunoscut ca twisturile de final, atunci cand iti ies bine, sunt unele din ce mai apreciate miscari regizorale/scenaristice – incepand cu Jacob’s Ladder (care cred ca a deschis drumul) si continuand cu Stir of Echoes, The Sixth Sense (pe care am avut superba ocazie de a-l vedea la cinema), Fight Club, The Others, Identity si tot asa, continuand si in TV cu episoade in Scrubs, X-Files, Lost. Desi aici a tinut doar pana la discutia cu Diana Valdes, a fost o idee stralucita de a ne arata astfel ca Matt se droga de pe vremea cand se chinuia sa patrunda in ghilda scriitorilor, iar Harriett a fost muza sa, cea care l-a descatusat din criza de blocajul scriitorului. Faptul ca Danny nu s-a prins ca acesta era drogat in episodul asta e cam tras de par, dar sa spunem ca scapa deoarece Jordan e o durere si jumatate de cap. Chiar daca comica blonda pretinde a fi cea mai tare chestie de pe acest pamant, Sarah Paulson n-a reusit sa ma impresioneze, deseori punandu-mi intrebarea Oare eu si Matt vedem aceeasi Harriet? atunci cand acesta o ridica la statutul de diva.
Episodul de azi a fost iarasi unul haios – dupa ce Danny pune pariu cu Jordan (stadiul avansat din relatia lor mi se pare fortat) ca poate avea grija de un copil bionic (acelasi pe care l-ati vazut in teen soapurile de la sfarsitul anilor ‘90), il lasa pe mana lui Tom si Simon care reusesc sa… il decapiteze cu ajutorul unei ghilotine din secolul XVIII, copie dupa cea in care Marie A. si-a gasit tristul sfarsit; in cealalta parte a studioului, Matt se chinuie sa scrie, dar nu reuseste, simtindu-se lipsa lui Harriet din viata sa, mai ales dupa cearta de la cina si aflarea despre impacarea cu Luke. Colac peste pupaza, in biroul sau ajunge un avocat (5″10, blonda, superba, imbracata la costum) care are nevoie de el ca martor pentru un proces de hartuire sexuala initiat de o fosta scriitoare care pretinde ca fusese obligata sa lucreze intr-un mediu de lucru ostil (da, este groaznic sa auzi barbati facand misto de bulimie), avocat ce, intre bauturi si flirturi cu acesta, foloseste metode murdare ca sa-l oblige sa depuna marturie. Episodul, mentinand tonul constant, se incheie cu o discutie de totul va fi bine, vom fi parinti excelenti intre Danny si Jordan si cu Harriet revenind in studio, cu 5 ore intarziere, pupandu-l pe Matt si promitandu-i ca-l ajuta sa iasa din acel blocaj (just as I said… a 4am miracle).
Pe internet (tvsquad, twop, latimes) erau fani furiosi deoarece Sorkin inca nu si-a intrat in ritmul sau superb (numai ganditi-va la vremurile de aur ale fostelor sale stele) si (ceilalti) deoarece modul cum acesta prezinta stilul de lucru al unui sitcom este complet ireal (si nu e amuzant) – ce se mi se pare absolut cretin, nu ma uit la el ca sa invat sa lucrez in TV, ma uit sa fiu distrat (ceea ce si sunt). Cea mai mare critica este aceea ca sala scenaristilor nu este formata din 4 scriitori buni care dau deseori doar idei bune, ci (asa cum am vazut in flashbackuri) asa cum e in 30 Rock (câh, suge, sa nu va atingeti), respectiv in SNL. Faza este ca nu e adevarat, doar Sorkin scrie el insusi fiecare scenariu, deseori doar luand idei de la altii despre continut. In primele patru sezoane (cat a lucrat) din West Wing, el a scris 85% din episoade singur, in cele doua sezoane de Sports Night el a scris 60%, iar cele pe care nu le-a scris, le-a rescris (corectat, modificat), la fel si aici. Pentru el dialogul este o arta, iar crearea situatilor o joaca, el nu are nevoie de o sala plina de idioti care sa arunce idei cretine (asa cum am vazut ca se facea inainte sa revina Matt la conducere).
Chiar daca NBC a garantat pentru intreg primul sezon, se pare ca il pune pe bara pe timp nedeterminat. In lumea reala asta inseamna ca e anulat… dar noi traind intr-o lume ideala, in care Bartlet e presedinte si Casey si Dan ne insenineaza zilnic seara, speram ca Studio 60 va reveni si va reusi sa-si atinga potentialul enorm pe care-l putem vedea cu totii.
Inca ceva: in weekend am reusit sa vad primul sezon din ‘The Office’-ul britanic si vreau sa zic ca Lucy Davis arata mult mai bine acum decat atunci.
