The West Wing
Intre punerea in ordine a scaunelor in bar si turnarea unui pahar de vin pentru un senator, Aaron Sorkin, care atunci lucra ca barman si se chinuia sa intre in industria media, si-a notat idei pe servetele, bucati de dialog si argumente la pleadorii. Dupa cateva saptamani de asa evenimente, s-a gandit sa le puna in ordine, asa ca le-a trecut intr-o forma primitiva de calculator. Asa s-a nascut piesa A Few Good Men. Patru ani mai tarziu, in 1992, dupa un numar exagerat de drafturi, a fost lansat si filmul, un blockbuster cu Tom Cruise, Jack Nicholson, Demi Moore si Kevin Bacon despre moartea unui soldat american. Imediat apoi, Sorkin a dorit un proiect ambitios si a ales sa faca un film despre presedinte. Scenariul, la prima sa varianta, numara 385 de pagini, si era de trei ori mai lung decat un scenariu obisnuit pentru un film de doua ore. Cred ca asta este efectul a nenumarate interviuri cu personalul Aripii de Vest si zile petrecute urmarind presedintele. S-au facut modificarile necesare si astfel a iesit The American President, o comedie romantica cu Michael Douglas, Annette Bening, Martin Sheen si Michael J. Fox. Trei ani mai tarziu, in 1998, Sorkin a debutat in televiziune cu Sports Night, o dramedie despre persoanele din spatele unui show sportiv. Cu o distributie excelenta, dialoguri inteligente si fast-paced fara timp de respiro, personaje imperfecte si povesti spectaculoase, el a fost revelatia anului. Nu atat de mult in ceea ce priveste spectatorii, cat a criticilor si a cultului pe care l-a obtinut. Simtind nevoia de mai mult, Sorkin a reluat materialele pe care le avea de la TAP si le-a folosit ca sa creeze The West Wing. Cel mai bun serial. Vreodata.
Acesta a debutat in 1999 si s-a incheiat in mai 2006, la al saptelea sezon. Dar eu voi vorbi despre primele patru sezoane aici, cele bune, cele perfecte, cele scrise de Sorkin. La Sports Night a scris (nu toate cap-coada, dar a finisat toate scenariile, nu exista episod in care sa se simta flerul sau) 40 din cele 45 de episoade, iar la West Wing 87 din primele 88. Iar sezonul doi din SN a concurat cu primul sezon din WW in ceea ce priveste atentia scriitorului, el scriind 45 de episoade pentru cele doua seriale de top in sezonul 1999-2000. 45 de episoade! In noua luni! In fiecare saptamana era nevoit sa scrie ambele serii. Un talent remarcabil, un har nereusit pana acum, doar mediocritatea lui David E. Kelley ajungand la un numar record de episoade scrise.
Un element crucial in WW este idealismul. Intr-o forma mai mica sau mai mare, idealismul apare in fiecare episod, atat in definirea personajelor, cat si in desfasurarea actiunii, nimic nu este imposibil in aceasta lume, libertatea, educatia si protectia, atat a Americii, cat si a celorlalti, fiind calitati definitorii ale presedintiei Bartlet, problema aceasta fiind dezbatuta mai mult in sezonul 4 cand are loc un genocid identic celui din Rwanda si presedintele si stafful sau simt nevoia sa intervina. Las aici un clip dintr-un episod, un episod in care doua bombe au explodat intr-o universitate, si presedintele tine un discurs despre valorile Americii, si arata idealismul serialului, o caracteristica admirabila, ce lipseste cu desavarsire in ziua de azi.
Dar nu va faceti o idee gresita, WW nu e doar despre discursuri grozave, e o dramedie superba in care comedia ia prim plan. Si trailerul pe care l-am pregatit demonstreaza asta cu un minim de efort de la distributia geniala.
Initial, Aaron vroia sa faca un serial despre stafful senior al presedintelui, iar acesta doar sa apara in cameouri. Rolurile: Chief of Staff Leo McGarry (John Spencer), deputy Josh Lyman (Bradley Whitford), Press Secretary CJ Cregg (Allison Janney), Communications Director Toby Ziegler (Richard Schiff), deputy Sam Seaborn (Rob Lowe). Mai lipsea presedintele. Si a venit Martin Sheen. Desi in pilot a avut doar cateva scene, aparand in maxim 5 minute in episod, prezenta actorului, sarmul sau, puterea pe care o aducea serialului era de necontestat. S-a facut o schimbare in directia serialului, rolul principal cazand pe presedinte. Si astfel s-a realizat o distributia atat de omogena incat ma sperie, ma sperie gandul ca a fost o echipa atat de perfecta, ca s-a gasit formula succesului, ca nu va mai iesi vreodata ceva atat de bine facut. Astfel s-a creat o echipa care de-a lungul drumului va culege 26 de Emmyuri, 2 Golden Globeuri si 2 premii Peabody pentru excelenta in televiziune. In primul sau an a cules 9 premii Emmy, un record absolut pentru un singur sezon.
Serialul, tipic Sorkin, este character-centric, deci dialogurile stabilesc actiunea episoadelor (asemeni Gilmore Girls, My So Called Life, Northern Exposure, Dead Like Me, Everwood samd). El nu e un simplu serial despre oamenii ce conduc Casa Alba. Este un serial mirobolant, cu scenarii formidabile, fiind amuzante, dramatice si miscatoare in acelasi timp, marcandu-si prezenta in topul 3 al celor mai bune seriale vreodata. Personajele: Leo McGarry (John Spencer), mana dreapta a presedintelui, este un alcoolic in recuperare ale carui eforturi pentru a-i aduce lui Jed Bartlet (Martin Sheen) presendintia, sau mai bine spus imbunatatirea Americii, l-au costat mariajul. CJ (Alison Janney) este electrizanta secretara de presa care are o aventura ce se stinge si invie din timp in timp cu un ziarist (Timothy Busfield). Briliantul scriitor si acrul mizantrop, Toby Ziegler (Richard Schiff), idealistul si remarcabilul scriitor Sam Seaborn (Rob Lowe) si ilustrul Josh Lyman constituie trioul de forta al seriei, impresionandu-ne episod dupa episod.
Problemele din serie variaza de la cele mai cotidiene la cele mai importante pe care le poate face un om in viata sa. Vedem cum presedintele este convins sa nu bombardeze fictionalul stat Qumar dupa ce acestia au aruncat in aer un avion american ce transporta 12 doctori, printre care si doctorul sau personal, si 30 de soldati, intr-o operatiune de salvare unor raniti. Vedem cum atenuaza conflictul dintre India si Pakistan. Legile de control asupra armelor, persoanele gay in armata, rugaciunea in scoli, arderea steagurilor, eternul conflict despre pedeapsa capitala, toate sunt adresate si dezbatute in presedintia liberala a lui Bartlet.
Facut gresit, serialul asta putea sa fie propaganda pentru modelul de viata american. Totusi, scenaristii, Aaron in principal, au facut o treaba excelenta si au aratat modul cum nici aici, in utopia Bartlet, in idealismul superb sorkinian, nu sunt rezolvate toate probemele, iar multe iau o intoarsatura spre rau, chiar daca nu parea posibil.
An de an (in primii patru), WW a primit premii de excelenta pentru scenarii, actori si regie (‘walk and talk’-urile create de Thomas Schlamme sunt geniale), dar la sfarsitul anului patru, dupa nenumarate certuri cu NBC, Aaron Sorkin a plecat de la West Wing si totul s-a dus de rapa. John Wells i-a tinut locul apoi, si cum el era obisnuit cu ER, a omorat serialul. Dialoguri, actiune, personaje facand lucruri complet atipice (tradarea presedintelui, certuri imbecile etc), a reusit sa dea totul peste cap. Dar primele patru sezoane sunt unele din cele mai bune optiuni pentru a va petrece 3700 min. Cu fiecare vizionare insa, devine mai bun. Incepi sa prinzi gustul dialogurilor kilometrice in timpi record, certurilor adorabile, viziunii personjelor, incepi sa prinzi mai multe referinte, sa vezi substraturi, totul trece la un alt nivel.
Intr-adevar, The West Wing este unul din marile reusite ale televiziunii. Asa cum a spus Whitford intr-un interviu, spun si eu: nu ma ascultati pe mine, duceti-va si vedeti serialul, este mult mai bun decat il fac eu sa para. Vizionati-l!
