“Charlie: — You’re no James Bond.
Gust:– You’re no Thomas Jefferson either so call us even.”
Doua replici geniale, absolut candide, ce descriu perfect situatia in care se aflau cei doi patrioti infocati care vroiau sa aduca tirania ruseasca la un final sordid.
Acum de la capat: Afganistan, 25 decembrie 1979. Armata rusa invadeaza Kabul si astfel incepe un razboi ce avea sa tina noua ani si sa rezulte in moartea a mai bine de 1 milion de civili afgani si emigrarea a mai bine de 5 milioane. Presedinte american pe acea vreme, Jimmy Carter, un democrat care a facut doar mizerii in sederea sa la Casa Alba, a criticat miscarea ruseasca si a spus ca reprezinta cel mai serios atentat asupra pacii de la inceperea WW2… dar a decis ca tara sa sa stea cu mainile in san. Pe 6 aprilie 1980, ridicandu-si capul dintr-un jacuzzi fierbinte, in care se mai aflau doua dame de companie si un model Playboy, Charlie Wilson, eroul nostru, congresmanul ales al statului Texas, vede un material la televizor in care Dan Rather, purtand un turban, transmitea in direct din Afganistan, povestind despre atrocitatile din zona. Intrigat, incearca sa se puna la curent cu ce naiba se intampla. Asa incepe povestea noastra in care aflam despre modul in care un democrat, remarcabil de liberal, ce abuza de alcool, cocaina si ‘doamne ale noptii’, a ‘sponsorizat’ armata afgana si-a ajutat la naruirea URSS.
Chiar daca n-am cunoaste ‘creatorii’ acestui film, din primele cinci minute deja ne putem da seama care-s ‘vinovatii’. Refolosind adoratul sau ‘walk and talk’ combinat cu doua glume pe care le mai folosise in West Wing si, respectiv, Sports Night, Aaron Sorkin, care duce dialogurile la un cu totul alt nivel, acestea fiind opere de arta pe care constant le retuseaza, se remarca ca fiind scenaristul ce-a perfectionat cartea pe care e bazata filmul. Acelasi lucru si cu Mike Nichols care reuseste mereu sa prinda energia unui cadru si sa te faca sa-l simti, personalizand fiecare scena, aducand o caldura necesara.
Distributia e un ansamblu de invidiat – Tom Hanks, Julia Roberts, Philip Seymour Hoffman si Amy Adams. Hanks si Hoffman au prestatii excelente, amandoi intrand foarte bine in pielea personajelor, de fiecare data cand acestia discutau iesind scantai… intocmai ca la discutiile Bartlet – Ziegler din WW. Hanks, cu un comportament ceva mai sarcastic decat de obicei, isi joaca cu efervescenta rolul, iar Hoffman e grandios cu rolul sau. Contrar rugamintilor mele numeroase insa, Roberts, un anti-talent, a avut rol in film. Slava lui Dionysus rolul acesta n-a fost prea mare. O mare supriza a fost prezenta lui Amy Adams, o relativ necunoscuta pana acum, dar care a fost tare adorabila in rolul de ‘chief of staff’ al lui Wilson.
Ah, am deviat? Da, povestea, da! Povestea este o satira politica care reuseste, cu o ilara ironie, sa rezume implicarea Americii in razboiul din Afganistan. Desi puteam crede ca Sorkin va aborda subiectul cu aciditate, acesta a surprins intreaga poveste cu o atitudine haioasa, filmul nedevenind niciodata prea serios sau moralizator, in fiecare scena gasindu-se umor, iar asta conteaza mult. Chiar daca o parte importanta din scenariul sau a fost taiata pentru a nu ajunge ca durata precum A Few Good Men, tema se pastreaza inca. Pacat ca n-au pastrat finalul original in care Wilson era la un hotel din NY si, dupa ce-a auzit doua bubuituri rasunatoare, a fost anuntat de sotia sa ca este cautat la telefon de personajul lui Hoffman. Chiar si-n versiunea teatrala finalul s-a referit la 9/11, dar cu mai multa ambiguitate. Totusi, rezultatul final e un film inteligent, foarte haios, usor de digerat, saturat cu glume istete. Categoric are loc pe lista celor mai bune 10 filme de anul acesta… care o sa mi-o public zilele astea.