Boon. De inceput ma simt obligat sa spun ca nu ma dau in vant dupa musicaluri. Fie ca vorbim de Chicago, Moulin Rouge, The Sound of Music, My Fair Lady, West Side Story si chiar Singin’ in the Rain si The Wizard of Oz. Unele din ele le-am vazut cap-coada, la altele n-am rezistat atat de mult, dar niciunul nu mi-a placut cu adevarat. Or exista mai multe sfere si in aceasta categorie de musicaluri si eu le-am gustat doar pe gretoase, cu teme romantice, si de-aceea nu vreau sa zic ca urasc musicalurile ca un fapt cert. Pe de alta parte, sunt un mare fan Burton, iubindu-i intreaga filmografie, iar cvasi-musicalurile The Nightmare Before Christmas si Corpse Bride chiar m-au distrat si nu le-am gasit deloc agasante. Asa, sa incepem. Sweeney Todd, a sasea colaborare cu Depp, este povestea lui Benjamin Barker, un frizer modest cu un rar talent cu briciul, ce cauta razbunare dupa ce a fost inchis pe nedrept pentru 15 ani, iar sotia si fiica i-au fost rapite de un judecator malefic. Un musical ca niciun altul – sumbru, terifiant, macabru, sangeros al naibii. Povestea se desfasoara cu o narativa lineara, cu doar doua flashbackuri catre trecutul magic al lui, Burton contrastand excelent perioadele – prezentul, intr-o Londra mai intunecata si deprimanta decat cea a lui Dickens, in culori desaturate, palide, tipice stilului sau gotic, mai intunecat chiar ca-n Batman, in care foloseste numai nuante de negru, albastru si portocaliu – si trecutul, intr-o lume suprasaturata cu cele mai vii culori, in care totul este magic, asemeni cinematografiei din Big Fish. Ambele lumi sunt insa incantatoare, chiar si prezentul cu tonurile sale inchise. Dialogul, aproximativ 80% sub forma de rima, gasit in versurile din scenele muzicale, este inteligent si extrem de haios. Johnny Depp, Helena Carter si Alan Rickman (cel din urma la exact 20 de ani de la debutul sau actoricesc ca ticalosul din Die Hard) au prestatii remarcabile, reusind sa impresioneze atat in momentele muzicale (in care n-au folosit dubluri), cat si in simplele scene obisnuite prin emotiile fetelor. Povestea in sine este deranjant de lugubra, dar functioneaza, chiar daca nu va placea tuturor. Per total, un musical excelent, in care stilul vizual al lui Burton debordeaza peste tot, in care totul straluceste si captiveaza, chiar daca nu e genul de film pe care-l poti revedea si revedea.