L-am evitat cat am putut (nu parea promitator), dar prin februarie anul trecut am avut un pic prea mult timp liber (stiti doar cum e cand esti clasa a XII a) asa ca m-am apucat sa-l vizionez. Pentru inceput am vizionat primele doua sezoane dupa care am concluzionat ca e un spy-fi extrem de improbabil, dar distractiv si uneori chiar bine scris, desi twisturile ma scoteau din sarite (deci era… Mission Impossible pe steroizi). La sfarsitul primului sezon se reinventase, iar la sfarsitul celui de-al doilea sezon isi daduse intreaga lume peste cap (Sydney rapita si sechestrata timp de doi ani, perioada la sfarsitul careia toti presupusesera ca era decedata asa ca, cu greu, incepusera sa-si refaca viata). Apoi intr-un maraton record (am inceput dimineata si nu m-am culcat pana n-am terminat, deci ~07am-12pm) am vazut sezonul trei.
Numeroase conspiratii, tradari, minciuni si chiar doppelgangeri? Dragut pana intr-un punct, desi lenea scenaristiilor incepea sa fie deranjant de evidenta – inteleg ca nu poti crea un univers cu o viziune strict dihotomica, dar ca jumatate din distributie sa-si schimbe aliantele in fiecare episod nenorocit? Surse de informatii care permanent joaca pe degete pe toti ceilalti, dar sunt pastrate in joc. Gesturi imbecile ale personajelor principale motivate de lenea scenaristiilor de a schimba tipii rai. Rezonabil pana intr-un punct. Cu ceva tragere de inima m-am apucat de sezonul patru. Iarasi reinventarea seriei – desfiintarea unor organizatii, construirea altora, refacerea unor echipe, suna promitator, chiar daca personajele imbecile pur si simplu inchid ochii la tot ce s-a intamplat in anii precedenti. Am renuntat dupa doar opt episoade, nu mai puteam rezista, scenaristii se bagau permanent in colturi, ducand povestea intr-un loc si apoi vazand ca nu are absolut, absolut, absolut niciun sens, pur si simplu uitau de asta si treceau mai departe in episodul urmator ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat (printre altele cel mai evident al sfarsitul sezonului trei, cand Syd gaseste actele ce dovedeau ca Jack… ei bine, stiti voi, si daca nu, mai bine nu zic). Am zis adio si credeam ca asa va fi.
Insa zilele astea am realizat ca eu chiar nu mai am ce sa vad (e trist cand in mijlocul unor retrospective, in timp ce citesti despre istoria unui genre, criticile, eseuri despre evolutie si vezi liste pe care sunt notate filme cu adevarat obscure, aproape imposibil de gasit pe care tu insa le-ai vazut de cateva ori deja si le ai in colectie (s-a intamplat la maratoanele noir, wushu, western, si, cel mai recent, la cel horror)), asa ca am luat restul sezonului patru din Alias si m-am pus de vizionat. Ceea ce a urmat a fost o serie de storyline-uri ilogice, irationale si de-a dreptul imbecile – Nadia, Elena, Irina, zombi, Vaughn. Abia dupa ce-am terminat sezonul 4 (care duce la sfarsit intreaga mitologie cu Rambaldi prin unirea artefactelor si crearea unei lumi 28 Days Later…) si-am vazut cum vor sa reinventeze iarasi seria (in ultimele zece secunde ale season finale il vedem pe Vaughn marturisind lui Syd ca el nu este de fapt cine pretinde sa fie… dupa care sunt atacati) am realizat ca, de fapt, seria, asa cum se vroia initial, s-a sfarsit dupa sezonul doi, iar din sezonul trei pana in prezent pusese deoparte barierele si se transformase intr-un fantasy soap extrem de bine facut. Astea fiind spuse, concluzionez ca e amuzant, distractiv si placut de vazut, atata vreme cat nu aplici vreun pic de logica la el… deci vazandu-l cu aceleasi asteptari ca la Blood Feast sau Versus – simpla dorinta de a fi distrat.