Noul documentar de la Michael Moore, creator al ‘eye opening’ (pentru unii) Fahrenheit 9/11, Sicko, si Bowling for Columbine, se numeste Slacker Uprising. Trist, patetic, tragic – constiinta oamenilor, decizia lor de a vota, viitorul lor. Un documentar diferit fata de cele precedente, acesta nu examineaza niciun sistem si niciun conflict, fiind o simpla cronica a turneului acesta prin cele 20 de state electoral indecise. Se foloseste doar b-tape, vedem doar evenimente filmate pe moment, nefiind facut niciun comentariu contemporan (post-2004), singurele elemente adaugate la editare fiind cateva cue-cards care sa expuna o situatie anume inainte de rularea secventei propriu-zise (chiar am selectat cateva care mi-au placut).
Pentru multi, subsemnatul inclusiv, e un efort cinematic foarte amar. Mult
Mult mai amar decat toate celelalte. Acesta nu doar prezinta probleme, el reda speranta a ceea ce ar fi trebuit sa fie o renastere a imaginii distruse a Americii. Arata cat de multa lume s-a impotrivit sistemului si a luptat pentru schimbare… o schimbare ce nu avea sa vina, o mult-sperata schimbare care, pana la urma, s-a transformat in patru ani mult mai groaznici decat primii (Alberto Gonzales, Katrina, Abu Ghraib si Halliburton standu-mi pe varful limbii, aici pentru o lista mai completa). Arata ca masina de gunoaie (GOP) a invins Constitutia (We, the people), iar o lume intreaga a avut de suferit. Asadar un film greu de digerat pentru cine n-a suferit o lobotomie (deci toti republicanii au scapat, pot sa se uite fara griji, nu vor avea dureri, nefiind in stare sa inteleaga ca au decimat o natiune), un film tragic despre efortul esuat de a reanima cea mai puternica natiune de pe glob.
Acesta a fost produs pe banii de buzunar ai lui Moore si este distribuit gratuit online, vrea sa serveasca nu ca o amintire amara, ci ca o lectie de viata, vrea sa inspire imbecilii pe cei care n-au votat in 2004 sa voteze acum, pentru o schimbare. Daca pe atunci eu chiar credeam ca o sa iasa Kerry, de atunci mi-am pierdut idealismul (oricat de mult ar incerca Sorkin sa ma tina pe linia de plutire), iar acum, patru ani mai tarziu, candidatul democrat e de doua ori mai impresionant, un lider cu experienta, carisma si entuziasm, care vrea sa rastoarne ‘status quo-ul’, iar candidatul republican e un imbecil idiot cretin monstru oligofren extrem de bogat, de varsta cu Constitutia, suferind de Alzheimer’s (daca ar fi sa ne luam dupa interviurile pe care le-a dat in ultima luna), lipsit de educatie si onoare, pe scurt – o copie mai proasta a dezaxatului care e acum la putere. Acestea fiind spuse, rezultatele sondarii opiniei publice ar trebui sa fie evidente – diferenta de trei procente intre cei doi candidati. Aparent uluitorul Brandon Lee (RIP) nu avea dreptate, it can rain all the time.