– Q.E.D.
– Seattle Bank Teller Loses Job For Apprehending Robber.
– Runda doi: Douglas Adams, stiu ca tu nu poti, dar eu râd cu lacrimi cat si pentru tine!
– In ce lume tampita traim daca fantastica Rena Sofer nu gaseste de munca, iar un esec fara talent ca Robin Tunney e peste tot?
– Jesus H. fuckin’ Christ, oameni buni cu bloguri horror, sa stiti ca a (background negru si text rosu) si b (background rosu si text negru) nu sunt singurele optiuni valabile. Chiar vreti sa orbesc inainte de licenta? Fuck it, revin la FeedDemon.
– Everyone hates Twilight. I hate Twilight, you hate Twilight, every single self-respecting human being who went to ComicCon hates Twilight. The only ones who don’t hate Twilight are the vacuous tweens who needed something mind-numbingly retarded to devour after finishing the latest Harry Potter book…
– M-am apucat, in sfarsit, de Neal Stephenson. Numai lista de influente si domenii de referinta la Snow Crash (ahahaha, dupa ce mi-am comandat eu o copie, pretul a sarit peste noapte de la 23.32 la 54ron; Okian, prima bila neagra) ma facea sa salivez, dar ma temeam ca nu-mi va placea stilul cyberpunk, desi il iubeam cinematografic. Dar mi-a placut, mi-a placut la nebunie, desi in general pefer clasicii cu literatura bine-inradacinata in prezent. Revenind – o excelenta poveste futuristica, cu un ex-hacker cu o dragoste pentru katana (!!!!!111) e prins intr-o conspiratie milenara dintr-un Second Life (da, stiu, tocmai de-asta am mentionat SL, ca sa se vada ca, la doar 17 ani, romanul e ANTIC, toate ideile lui despre viitor luand nastere in proportie de 75% (100% cand vine vorba de MMO)), toate bucatile tehnologice venind in timpul desfasurarii povestii. Adorabil. Acum ma apuc de The Diamond Age.
– Revenind – SK. IT m-a terorizat de mic, dar cartea in sine (cea mai lunga citita de mine, la ale sale 1116 pagini, fata de cele 1058 ale editiei vechi ale mele de la David Copperfield) e inzecit mai densa decat miniseria, personajele sunt remarcabile, creionate superb, povestea e ampla si fascinanta, alternand mereu intre copilarie si maturitate, iar atmosfera e pur si simplu coplesitoare, in special cand citesti cate 2-300 pg/zi, lasand povestea la macinat in subconstient, imaginand teroarea simtita de cetatenii din Derry. Pacat de finalul dezamagitor, ultima suta de pagini a fost tare plictisitoare… si cam stupida. Urmeaza The Stand, the complete & uncut edition, de doar 1421 pagini, iar recenziile la asta ma fac sa astept cu sufletul la gura pana incep, chiar daca miniseria a fost deziluzionanta.
– Dupa primele (si mirobolantele) cinci sezoane din 24, era de asteptat o dezamagire… dar nimeni nu se astepta la esecul crunt care a fost sezonul sase. Asadar cu greu m-am convins acum sa ma uit la un nou sezon cu super-eroul meu favorit (glumesc, glumesc, Supergirl ramane iubirea mea… glumesc, desigur), dar dupa mai multe recenzii favorabile, m-am gandit sa incerc ca, hey, doar pierd o zi, nu bani sau sanatate. Sezonul sapte a inceput greu, greu, m-a stresat la inceput cu aceleasi fleacuri ca-n sezoanele precedente, dar incepand cu episodul 8 incepe sa prinda vigoare si sa distreze, povestea evolueaza decent si scapa de mizeria de la inceput. Jack, din pacate, aduce mai mult a dezamagitorul Jack din sezonul doi, decat zeul din sezoanele trei sau cinci, ajutoarele sale sunt cvasi-inexistente, Chloe si Tony fiind mai mereu MIA, dar macar avem o surpriza placuta – Annie Wersching. Per total, vazubil, chiar daca nu se ridica la nivelul primelor cinci, dar cred ca o sa am o criza epileptica daca mai aud o data JACK HAS GONE ROGUE!!!!!111