I Will Not Fake My Way Through Life

– Marian Coman – Nopti Albe, Zile Negre – comedie? fantezie? absurdism? toate se combina in acest efort pentru rasturnarea clepsidrei. Toate povestirile, niciuna impresionanta, se valorifica abia la final, si inca sunt confuz asupra calitatii. Ce pot sa zic, m-a lasat un pic ambiguu asupra abilitatii autorului, noroc cu Testamentul de Ciocolata, citit candva luna trecuta, care mi-a placut foarte mult, altfel as fi urmat sfatul autorului de-a-l indemna sa se lase de scris si sa se inscrie intr-o organizatie de aparare a drepturilor copacilor. Mi-a placut, dar e recomandat exclusiv cunoscatorilor.

– Roxana Branceanu – Sharia – drama a claselor sociale, urban fantasy si-un mister ingenios, toate pe fundalul unei distopii ecologice. Ei, ce nu e de placut la asta? Pai, misterul nu a fost deloc misterios, fantezia a aparut in mici proportii, iar personajele, desi bine definite, nu au fost atat fermecatoare si nu ne-am atasat de ele pe cat de mult ar fi trebuit. Chiar si-asa, cu cele mentionate si un final cumpatat, un debut foarte bun.

– Sebastian A. Corn – Adrenergic – uimitor. O nuvela cyberpunk care si la 16 ani de la debut inca te tine in priza – bine, ajuta faptul ca in primul sfert al cartii habar nu ai ce naiba se intampla. Indeajuns de scurt cat sa poata fi citit dintr-o bucata si indeajuns de lung cat sa fie palpitant de-a-ntregul, Adrenergic e aproape o opera de geniu – povestea unui  Ben Reich post-modernist reuseste concomitent sa impresioneze si sa puna pe ganduri – totul cu ani buni inaintea popularitatii cinematografice a realitatilor virtuale. Un deliciu.

– Sanctuary (S2) – au incercat sa schimbe natura dupa-sablon a episoadelor din sezonul 1, reinventandu-se in mod constant in acest sezon, fiecare episod dupa cate un obositor cliseu al televiziunii. Distributia se schimba si ea, plecand personajele care-mi placeau, in schimbul lor aparand altele – plictisitoare arhetipuri sf. Nu ma intrebati cum am reusit sa supravietuiesc intreg sezonului pentru ca n-am putut, am abandonat undeva la mijlocul episodului 10/13. Daca primul sezon a fost cat-de-cat ok, o metoda decenta de-ati pierde vremea, sezonul doi e un rateu major, o monstruozitate care trebuie evitata cu orice cost.

Oameni buni, sa ne intelegem, o data pentru totdeauna: incruntarea si excesul de dermatograf nu te fac rau. Te fac doar ridicol si ieftin. Si nu in sensul bun. N-a functionat in Spider-Man 3, n-o sa functioneze niciodata. Hammer Horror e singura exceptie si trebuie sa respectam asta!

The Pacific - succesorul spiritual al Band of Brothers (acea geniala miniserie pe care o iubim atat de mult), dar departe a fi egalul sau. Acolo unde seria originala avea profunzime si fraternitate, iar noua ne pasa de toti si fiecare dintre eroi, de data asta nu mai urmarim o companie, ci doar doua personaje, cate unul pentru fiecare jumatate a razboiului. Sa ajungem la substanta – TP are lipsuri in toate departamente – umor, drama si actiune, cat si atmosfera neinduplecata si viziunea groteasca pe care am adorat-o la BoB.

Frontul pacific, dupa cum bine stim, este notabil mai plictisitor decat cel european de vest, povestile nu au fost la fel de coezive ca prima oara, personajele au parut mai degraba a fi spectatori privind inauntru decat personaje reale (da, stiu, doua carti, dar… totusi) si prestatiile actoricesti au fost decente, nimic fenomenal. Este o miniserie buna, dar, privita in comparatie cu maretia BoB, mai putin decat ne asteptam si vroiam de la creatori. Ai fost avertizat.

– TV deaths: Better Off Ted, Lost, Numb3rs, The New Adventures Of Old Christine, 24, Dollhouse, The Philanthropist, Southland.

– Community (S1) – it’s just so…blah. Boring, cliched, repetitive, annoying. Blah. Must be avoided (kuddos to John Oliver though).

– Modern Family (S1) – a hilarious new sitcom in which Ed O’Neill, Julie Bowen and Ty Burrell shine. Preachy and weird at times, constantly amusing, this family comedy is one of the best of the new season.

– Glee (S1) – hilarious. I hate musicals and yet I laughed out loud every single episode. The music is as odd as it is fun, combining old school hits and cult classics, all with a added twist. The writing and the cast are outstanding, no wonder Joss Whedon directed an episode. Bust a move!

– The Good Wife (S1) – another legal drama. Like we don’t have enough of these. Actually, we don’t, not anymore. The days of the best and the brightest are gone, current legal shows can be counted with the fingers of a hand. While the twist is boring (the scorned wife of a disgraced-from-a-sex-scandal prosecutor starts to practice law again), the stories are mediocre and the dialogue is meh, the characters are fun (although not Boston Legal, Eli Stone, LA Law, The Practice, Night Court or even Shark fun) and the cast is fantastic – Josh Charles, Julianna Margulies, Christine Baranski,  Matt Czuchry, Titus Welliver and Chris Noth, with guest spots from talented thespians. Watchable.

Au trecut aproape patru ani de cand mi-am marturisit dragostea pentru 24, au trecut trei sezoane de cand a ajuns la apogeul sau – sezonul cinci – iar finalul sau, desi dulce-amar, pare binevenit.

• a trecut prea mult timp de la (atentie, spoilere) (more…)

Logan: Come on, you know I’m not talking about that. I thought our story was epic, you know, you and me.
Veronica: Epic how?
Logan: Spanning years and continents. Lives ruined, bloodshed. EPIC. But summer’s almost here, and we won’t see each other at all. And then you leave town… and then it’s over.
Veronica: Logan…
Logan: I’m sorry about last summer. You know, if I could do it over…
Veronica: Come on. Ruined lives? Bloodshed? You really think a relationship should be that hard?
Logan: No one writes songs about the ones that come easy.

Au trecut patru ani si jumatate de cand mi-am marturisit dragostea pentru Lost si nici macar nu stiu cum au trecut – parca ieri ma uitam pentru prima oara cum Sawyer e torturat de Sayid pentru ceva ce nu a facut. Revenind – sfarsitul seriei – un episod mamut de doua ore si jumatate (pentru tv, fara reclame ajunge undeva la doua ore) – asteptat de cinci ani si avand nevoie sa inglobeze raspunsurile la sute de intrebari adunate de-a lungul timpului.

Cum s-a descurcat? S-o luam pe bucati – dar cum n-am nicio sansa sa rezum un serial de anvergura Lost la cateva idei, o sa ma abtin la a discuta despre magnitudinea povestilor serialului, axandu-ma doar pe efectele acestuia (atentie, spoilere): (more…)

As these last five years of blogging have proven, I’m mad as a hatter about Aaron Sorkin. I love his work more than words can describe. I love his characters, I love his dialogue, I love his plots, I just love every little word he comes up with, even when it’s the wrong one, like in Studio 60. I’ve seen every single episode of The West Wing (as you can see in this review, I’d lock myself in a room with water, salad and this show and live happily ever after) and Sports Night so many times that i know them better than, well, my left foot.

As I’ve said before, I identify with Danny and love every single joke of his, so his impressive effort with Rebecca in Sword of Orion has always been close to me, and I just have to mention, for everyone who didn’t get the memo: real life is not like a Sorkin episode. I know, I know, we all wish it were, but i’m serious, when you try, like Danny, to do something, it’s not adorable, cute, funny or winning. It’s just the object of a restraining order, not the prelude to a dinner while watching Orlando Rojas pitch. At the end of the day, you’re just left with your superior wit and guile, and, trust me when I say this, you can’t defend yourself with it. Good night and good luck.

Citand din cartea Drept Executional Penal a conf. univ. dr. Marcel Ioan Rusu (editia a II a, pagina 140, capitolul 5.7):

“Homosexualitatea reprezinta o tulburare a comportamentului sexual.”

“[..] [homosexualii] sunt asimilati unor psihopati, perversi sexual, deoarece, in general, conduita lor releva o serie de deviatii caracteristici adanci [..]”

“Cauzele homosexualitatii sunt:

• existenta unui fond generic generator de tendinte homosexuale;
• traumatismele psihosexuale din copilarie, si in special initierea homosexuala de catre un adult;
• influenta stimulatoare din mediile inchise.”

Ciudat, cred ca am ratat paragraful in care se mentiona ca materialul susmentionat va fi scris in colaborare cu intolerantii discriminatori anti-gay ai Bisericii Ortodoxe Romane. Evident, carte citita pentru un examen de saptamana viitoare, la recomandarea profesorului care, auzind cuvantul “homosexual” la o ora de studiu, a sarit din scaun si-a tipat “doamne fereste”, cu atat de multe semne de exclamare in voce incat nu am cum sa redau sentimentul in mod corect. Asta, evident, intamplandu-se la o facultate cu prestigiu.

A ajuns! A trecut termenul promis initial, dar asteptarea, dupa cum voi detalia mai jos, a meritat, si inca cum!

Arata absolut superb, coperta steampunk si look-ul mat fac toti banii. Fontul e excelent, mult mai frumos si lizibil decat cel al cartii companie, Rebelul lui Jack Dann, care, ca si cartile de la Tritonic, e prea subtire si prea inalt. Gasesc putin ciudat faptul ca s-a lungit sumarul incat sa ocupe doua pagini, dar fie de la mine. Cat despre continut, sa-l luam pe bucati:

• “O sansa din 10 la puterea a saisprezecea” de James Patrick Kelly e un rasfat nostalgic al autorului despre o copilarie tipica, intr-un stil ce pare sa fi ajutat la conceperea The Plot Against America a lui Philip Roth. O povestire de istorie alternativa ce contine si Terminatori, 10*16 e o adorabila bucata de fictiune de escapism, poate doar cu un final care nu e pe masura restului. Un pic deranjante au fost notele de subsol, cat si unele parti ale traducerii:

1. (pg8) “[..] kickball, eram intotdeauna a patra sau a cincea optiune.” Cum e combinatie de fotbal (al nostru, soccer-ul lor) si baseball, si se joaca cu doua echipe de 5 jucatori, n-ar fi fost corect sa se traduca “[..] miuta, eram intotdeauna ales ultimul.”? Mai bine adaptat decat mot-a-mot cu pierderea ideii textului original.
2. (pg9) “[..] CBS anulase temporar difuzarea serialului.” Pai, cum vine asta? Ori anulezi, adica definitiv, ori amani, adica temporar. Oximoronul vietii.
3. (pg11) “sfrijit de doisprezece ani”. Asta era termenul pe care l-ar folosi un copil tipic de doisprezece ani sa se descrie? Cam multa introspectie pentru varsta asta. Slab, slabanog, pirpiriu, pricajit, acestea par adecvate.
4. (pg36) “Consiliul de Aparare”. Aici chiar n-am inteles la ce institutie se referea. E ciudat cand o parte din denumiri se traduc si o parte nu.
5. Sunt, fasait, hartie. Toate, in Galileo, sunt scrise cu â din i, adica sînt, fîsîit, hîrtie. Inteleg ca poate doar mie imi plac noile modificari din DOOM, dar asta e deja ridicol.
6. Notele de subsol le-am gasit a fi inutile, ba chiar enervante pentru ca se explica chestii de cultura generala, nu obscuritati.

• “Doi batrani, pe o banca…” de Liviu Radu este ceva la care nu ma asteptam. Partial poveste tipica formatului din ’95 a The Outer Limits (nu acel stresant monster-of-the-week cu care ne-a chinuit originalul), partial mister Poe-enian ce este dus la capat prin “ratiocinare”, aceasta mica bijuterie fantasy m-a distrat enorm – fiind fan Shelley (ambii) si Byron, Polidori inca stand pe raft asteptandu-si randul. Partea preferata a volumului.
• “Vonu” de Sebastian Corn e o lectura ceva mai dificila. In marea parte a timpului incercam sa adun laolalta bucatile textului, ca la un puzzle de 1000 de piese, unul suprasaturat cu fel de fel de bunatati si idei stranii, sa nu spun absurde, iar finalul nu m-a ajutat pe cat de mult am sperat. E o lectura placuta, dar un pic prea Kafka-esque pentru binele sau.
• “Jurnale din anii molimei” – Norman Spinrad. E Spinrad, totusi, mai e nevoie de confirmare a talentului sau? Daca da, aprob vertiginos si spun bis.
• “Mortuare” – Joe Haldeman incearca sa scrie precum Serge Brussolo. Atat de mediocru incat n-am alte cuvinte cu care sa-l descriu. Unde e umorul si viziunea de care m-am indragostit in Forever War si Camouflage?
• Non-fictiunea, asa cum era de asteptat, nu m-a miscat in niciun fel, ba chiar nici n-am putut termina pe toate, dar doar pentru ca nu-mi place sa citesc critica si eseuri.

Chiar si asa, in ciuda negilor, vanatailor si taieturilor, Galileo este excelenta, o revista SF&F cu care ne putem mandri, iar la doar 12.5ron, un chilipir ce nu trebuie ratat. Astept nerabdator urmatorul numar!

Postscript: a ajuns comanda de la BuyBooks.Ro, cea facuta acum 48 de ore, prin Posta Romana, si desi mai era ceva de plata – 3ron peste bon, n-a mai fost nevoie, au platit ei si ce era peste bon. Comparati acum cu timpii de livrare de la editurile mari – la ei dureaza intre una si trei saptamani pentru a livra, daramite a ajunge. Rezultatul e ca multe cumparaturi viitoare vor fi facute la impresionantii BuyBooks.Ro. Multumesc!

Mi-a luat ceva vreme, dar, in sfarsit, am terminat-o, conform noului modus operandi – o povestire pe zi, maxim – asa a inceput sa-mi placa sa savurez antologiile si pare sa mearga foarte bine – mai digerez acum si The Omnibus of Crime si The Collected Stories of Arthur C. Clarke, ca astfel se intampla ca la un maraton The Twilight Zone – personajele unidimensionale, descrierile inexistente si ideea principala a operei, acea dulce-amara ironie, toate devin repetitive si tend sa ma enervez mai mult decat ma inviorez. Nu si cu noua metoda insa.

Per total, in ciuda vanatailor si taieturilor, antologia este un succes. Din 22 de povestiri, doar 2 sunt proaste (Gene Wolfe, David Grigg), 6 mediocre (Orson Scott Card, Jonathan Lethem, Tobias Buckell, Richard Kadrey, Carol Emshwiller, David Grigg), 7 bune (Stephen King, M. Rickert, Jack McDevitt, James Van Pelt, Catherine Wells, Elizabeth Bear, John Langan) si 8 absolut delicioase (Paolo Bacigalupi, George R. R. Martin, Cory Doctorow, Jerry Oltion, Nancy Kress, Octavia E. Butler, Neal Barrett, Jr, Dale Bailey). Traducerile, spre marea mea surprindere, au fost excelente, n-am intalnit niciun fel de probleme interpretand textul (asa cum s-a mai intamplat in trecut la alte edituri).

Unele le stiam deja, dar surprize neasteptate au fost Cory Doctorow si Jerry Oltion de care nu auzisem niciodata vorbindu-se la superlativ. De asemenea trebuie sa mentionez eroarea din titlu – povestile sunt post-apocaliptice, doar una a inclus si partea anterioara sfarsitului lumii, dar asta nu m-a deranjat atat de mult precum credeam. Pentru moment mi-am facut plinul dpdv al pesimismului devastator, poate doar Swan Song ar mai fi in plan.

Alegerea povestirilor nu a fost cea mai inspirata – as fi renuntat in graba la cele mentionate sub titlul “proaste” si “mediocre”, as fi inceput antologia cu o povestire geniala, aparent uitata, de-a lui John Shirley – Isolation Point, California – si-as fi cautat materiale mai lungi – poate ca in varianta Nemira nu se observa, dar in cea originala, la doar 352 pagini pentru 23 povestiri, e notabila laconicitatea autorilor.

** da, citesti corect, imi dau inapoi cuvantul dat acum exact patru luni, incep sa scriu din nou si in romana. Citesc aproape exclusiv in engleza de vreo trei ani si scriu exclusiv de patru luni, iar faptul ca nu-mi place sa vorbesc cu oameni, deci nu o fac, a inceput sa se vada in lumea reala – gandesc in engleza si nici nu mai pot sa-mi gasesc cuvintele cand ma cert cu un profesor la facultate pentru ca nu exista traducere pentru cuvantul la care m-am gandit.