Au trecut aproape patru ani de cand mi-am marturisit dragostea pentru 24, au trecut trei sezoane de cand a ajuns la apogeul sau – sezonul cinci – iar finalul sau, desi dulce-amar, pare binevenit.
- a trecut prea mult timp de la (atentie, spoilere), citandu-ma de la inceputul lui 2007, mirobolantul sezon 3 in care Jack salveaza lumea, combate o dependenta de heroina, trece peste moartea sotiei sale si-i executa ucigasa, se impaca cu fiica sa care acum este intr-o relatie cu un versiune mai tanara a lui Jack, Chloe face furori cu personalitatea ei, iar Reiko Aylesworth (Michelle) da o demonstratie de actorie de calitate alaturi de Carlos Bernard (Tony)… ah, ce dor imi este de astia doi. Chiar daca paream mai critic cu unele decizii (aici asteptam sa fie mai realist… nu asa cum ma asteptam in Alias sa vad twisturi din ce in ce mai absurde), am zis ca e foarte bun si merita vazut.
- a trecut prea mult timp chiar si de la absolut dezamagitorul sezon sase care incepuse atat de promitator, dar nu din cauza mirificului Jack, acest Prometeu al zilelor noastre. Povestile incepusera sa devina din ce in ce mai proaste si mai previzibile, iar intorsaturile de situatie mai cretine, incercand sa se mearga pe principiul povestirilor de mister de pe vremea lui Poe – vinovata e persoana cea mai improbabila.
- desi sezoanele 6 si 7 au fost cele mai lamentabile din istoria serialului, inca indragostit de tortionarul meu preferat, am facut sacrificiul de-a vedea si acest ultim sezon, experimentul cu poate cele mai imbecile povesti personale din toti anii. O dezamagire in marea parte a timpului, dar, ca intotdeauna, umplutura dispare si serialul isi revine spre sfarsitul sezonului – ultimele patru episoade producand adrenalina la niveluri absurde.
- Jack, Chloe, imi va fi dor de voi, n-am mai intalnit niciodata personaje atat de demente ca voi.
- adieu, mon amour.
well… ’twas fun while it lasted :)