Monthly Archives: October 2010

– Hell in a Cell, in mod surprinzator, chiar a distrat.

– Steven Hall • Amintirile Rechinului – parte Memento, parte Matrix, complet obositor. O lectura placuta, dar mult prea conceptuala.

– Bret Easton Ellis • Lunar Park – parte Californication, parte American Psycho, complet dement. O sursa excelenta de inspiratie pentru Alan Wake.

– Jim Butcher • Dresden Files #01 – Storm Front – un inceput decent pentru o serie, ceva mai dezamagitor decat ma asteptam dupa ce-am vazut initial ecranizarile. Foarte lejera seria, nici pe pe departe pe masura inspiratiilor sale – Raymond Chandler si Joss Whedon. Personaje placute, dar nu indeajuns de bine dezvoltate, un fir al actiunii foarte simplu, putine twisturi, niciun moment epic, desi s-a incercat. Doar ok, ca si a doua carte, asa ca am abandonat a treia carte si nu cred c-o sa incerc si restul. Prea putina substanta pentru gustul meu.

– M-am uitat la Sex and the City. Acum mai bine de patru ani, dupa cum am zis si atunci in The Verdict, am cedat nervos la jumatatea sezonului trei, in 3×09, la acel monumental Fuck you. Fuck you. Fuck me. Zilele trecute insa am fost comparat cu un personaj din serial, asa ca, evident, m-am vazut nevoit sa termin serialul, pentru a vedea asemanarea presupusa (da, a avut dreptate). Prin 2008 spuneam cu voce tare SatC e o satira (chiar daca publicul lui, intr-o ignoranta fantastica, nu realizeaza asta) cu povesti imbecile si personaje ridicole (scenaristii fac misto de asta, e o farsa despre post-feminism, nu e un model de viata asa cum vad multe toante), pe care iti recomand sa eviti cu orice cost. Cum l-am vazut acum – nemernicul si arogantul Big, naivul si ideal(ist)ul Aidan, mediocrul si nevoiosul Steve, elitistul si dezamagitorul Trey, narcisista si egoista Carrie, pudica si materialista Charlotte, inchisa-emotional Miranda si onesta si realista Samantha. Doua trasaturi, acestea definindu-le intreg comportamentul si mai toate ipocriziile – cu exceptia lui Samantha, pe care o iubesc pentru abordarea ei a adevarului brutal. M-am enervant in mod constant urmarind egocentrismul personajelor, pana la 5×07, cand fictiunea s-a intersectat cu realitatea:

- Well…what do you think?
- I had no idea that I hurt you so much. It was tough to see it in print.
- You’ve read my columns.
- Not all in one sitting. One reading. One after the other. Bam. Bam. I just got how much I hurt you.
- Come on.
- Some of that really happened word for word.

Eu, in mod previzibil, fiind jigodia infatuata, aparent cu o pasiune morbida pentru a rani cu adevarul dureros din pura placere. Zicala nu mintea, naravul e acolo si ramane, degeaba te abtii pentru o vreme, niciodata nu te vei trezi fara sa ai acea pornire. Blah™.