Au trecut aproape patru ani de cand mi-am marturisit dragostea pentru 24, au trecut trei sezoane de cand a ajuns la apogeul sau – sezonul cinci – iar finalul sau, desi dulce-amar, pare binevenit.

• a trecut prea mult timp de la (atentie, spoilere), citandu-ma de la inceputul lui 2007, mirobolantul sezon 3 in care Jack salveaza lumea, combate o dependenta de heroina, trece peste moartea sotiei sale si-i executa ucigasa, se impaca cu fiica sa care acum este intr-o relatie cu un versiune mai tanara a lui Jack, Chloe face furori cu personalitatea ei, iar Reiko Aylesworth (Michelle) da o demonstratie de actorie de calitate alaturi de Carlos Bernard (Tony)… ah, ce dor imi este de astia doi. Chiar daca paream mai critic cu unele decizii (aici asteptam sa fie mai realist… nu asa cum ma asteptam in Alias sa vad twisturi din ce in ce mai absurde), am zis ca e foarte bun si merita vazut.

• a trecut prea mult timp chiar si de la absolut dezamagitorul sezon sase care incepuse atat de promitator, dar nu din cauza mirificului Jack, acest Prometeu al zilelor noastre. Povestile incepusera sa devina din ce in ce mai proaste si mai previzibile, iar intorsaturile de situatie mai cretine, incercand sa se mearga pe principiul povestirilor de mister de pe vremea lui Poe – vinovata e persoana cea mai improbabila.

• desi sezoanele 6 si 7 au fost cele mai lamentabile din istoria serialului, inca indragostit de tortionarul meu preferat, am facut sacrificiul de-a vedea si acest ultim sezon, experimentul cu poate cele mai imbecile povesti personale din toti anii. O dezamagire in marea parte a timpului, dar, ca intotdeauna, umplutura dispare si serialul isi revine spre sfarsitul sezonului – ultimele patru episoade producand adrenalina la niveluri absurde.

• Jack, Chloe, imi va fi dor de voi, n-am mai intalnit niciodata personaje atat de demente ca voi.

• adieu, mon amour.

– YEAH, BABY!

– Snap, crackle… no pop.

– Seattle Bank Teller Loses Job For Apprehending Robber.

– Runda doi: Douglas Adams, stiu ca tu nu poti, dar eu râd cu lacrimi cat si pentru tine!

– In ce lume tampita traim daca fantastica Rena Sofer nu gaseste de munca, iar un esec fara talent ca Robin Tunney e peste tot?

– Jesus H. fuckin’ Christ, oameni buni cu bloguri horror, sa stiti ca a (background negru si text rosu) si b (background rosu si text negru) nu sunt singurele optiuni valabile. Chiar vreti sa orbesc inainte de licenta? Fuck it, revin la FeedDemon.

– Everyone hates Twilight. I hate Twilight, you hate Twilight, every single self-respecting human being who went to ComicCon hates Twilight.  The only ones who don’t hate Twilight are the vacuous tweens who needed something mind-numbingly retarded to devour after finishing the latest Harry Potter book…

–  M-am apucat, in sfarsit, de Neal Stephenson. Numai lista de influente si domenii de referinta la Snow Crash (ahahaha, dupa ce mi-am comandat eu o copie, pretul a sarit peste noapte de la 23.32 la 54ron; Okian, prima bila neagra) ma facea sa salivez, dar ma temeam ca nu-mi va placea stilul cyberpunk, desi il iubeam cinematografic. Dar mi-a placut, mi-a placut la nebunie, desi in general pefer clasicii cu literatura bine-inradacinata in prezent. Revenind – o excelenta poveste futuristica, cu un ex-hacker cu o dragoste pentru katana (!!!!!111) e prins intr-o conspiratie milenara dintr-un Second Life (da, stiu, tocmai de-asta am mentionat SL, ca sa se vada ca, la doar 17 ani, romanul e ANTIC, toate ideile lui despre viitor luand nastere in proportie de 75% (100% cand vine vorba de MMO)), toate bucatile tehnologice venind in timpul desfasurarii povestii. Adorabil. Acum ma apuc de The Diamond Age.

– Revenind – SK. IT m-a terorizat de mic, dar cartea in sine (cea mai lunga citita de mine, la ale sale 1116 pagini, fata de cele 1058 ale editiei vechi ale mele de la David Copperfield) e inzecit mai densa decat miniseria, personajele sunt remarcabile, creionate superb, povestea e ampla si fascinanta, alternand mereu intre copilarie si maturitate, iar atmosfera e pur si simplu coplesitoare, in special cand citesti cate 2-300 pg/zi, lasand povestea la macinat in subconstient, imaginand teroarea simtita de cetatenii din Derry. Pacat de finalul dezamagitor, ultima suta de pagini a fost tare plictisitoare… si cam stupida. Urmeaza The Stand, the complete & uncut edition, de doar 1421 pagini, iar recenziile la asta ma fac sa astept cu sufletul la gura pana incep, chiar daca miniseria a fost deziluzionanta.

– Dupa primele (si mirobolantele) cinci sezoane din 24, era de asteptat o dezamagire… dar nimeni nu se astepta la esecul crunt care a fost sezonul sase. Asadar cu greu m-am convins acum sa ma uit la un nou sezon cu super-eroul meu favorit (glumesc, glumesc, Supergirl ramane iubirea mea… glumesc, desigur), dar dupa mai multe recenzii favorabile, m-am gandit sa incerc ca, hey, doar pierd o zi, nu bani sau sanatate. Sezonul sapte a inceput greu, greu, m-a stresat la inceput cu aceleasi fleacuri ca-n sezoanele precedente, dar incepand cu episodul 8 incepe sa prinda vigoare si sa distreze, povestea evolueaza decent si scapa de mizeria de la inceput. Jack, din pacate, aduce mai mult a dezamagitorul Jack din sezonul doi, decat zeul din sezoanele trei sau cinci, ajutoarele sale sunt cvasi-inexistente, Chloe si Tony fiind mai mereu MIA, dar macar avem o surpriza placuta – Annie Wersching. Per total, vazubil, chiar daca nu se ridica la nivelul primelor cinci, dar cred ca o sa am o criza epileptica daca mai aud o data JACK HAS GONE ROGUE!!!!!111

Friends (S1-7) – mai mult pentru adorabilul Perry, ca nu vroiam sa *5(re)vad Studio 60.  Notabil mai putin amuzant, nu rezista prea bine vizionarilor multiple, chiar daca Perry si LeBlanc inca sunt o combinatie data naibii.

Joey (S1-2) – crezand ca prima oara l-am urat deoarece il blamam pentru a fi singura ramasita din Friends, am zis c-ar trebui sa-i mai dau o ocazie. Absolut jenant, un sitcom lipsit complet de umor, care, cand apare, e prost si foarte fortat. O poveste tragica care trebuie evitata.

24 (S3) – S6 a  fost oribil si m-am oprit dupa doar 10-12 episoade (in airing-ul original, deci acum 18 luni) asa ca mi s-a dor de el si-am apelat la sezonul meu favorit, cel cu cea mai buna poveste, cel mai over-the-top Jack si-n care Carlos, Reiko si Elisha stralucesc. A rezistat ok, chiar daca mi s-a parut ceva mai fortat si stresant in unele locuri.

Freaks and Geeks (S1), Undeclared (S1) – la prima vizionare nici macar nu intrasem in liceu, asa ca era amuzant si promitator, wish-fulfillmenty (Joss Whedon, damn you!), dar acum, la o a doua vizionare, dupa mai multi ani, si mai multe filme de la Apatow, umorul nu mai pare atat de proaspat, sau chiar atat de bun, drama personajelor nu mai pare atat de interesanta, iar totul pare mai sec. Aproape o dezamagire fata de ce-mi aminteam…

Dupa ce-am terminat cu pachetul sci-fi acum vreo doua saptamani (pe la final imi amintesc Surface, Threshold, Invasion, Twilight Zone-ul din 2002, Dr Who si Torchwood), simteam nevoia unui umor mai offbeat. Ocazia perfecta sa ma pregatesc pentru S2 – am revazut Californication. Nu rezista chiar la fel de bine ca prima oara, dar inca desfata. Ca un twist de act trei, am descoperit Secret Diary of a Call Girl - o serie de vara extrem de usoara, cu Billie Piper in rolul unei cinice dame de companie cu pseudonimul Belle de Jour (iar, ca sa fim sinceri, Catherine Deneuve nu e nicicum…). Distractiv, dar lipsit de vreun plot real.

(la rugamintile fervide ale unor persoane) Buffy the Vampire Slayer (S1-7) – de data asta stiam parcursul povestii asa c-am putut sa-mi definesc mai bine ura pentru anumite parti: mai putina atentie ideii de slayer si personajelor Buffy ((proasta (in sensul de lipsita de orice fel de cultura), ipocrita, enervanta, lipsita de umor (ca lumea, ca-mi venea rau de la puns), si, deseori, scrisa complet cretin – schimbarile de comportament din sezonul patru (cand e scrisa ca damsel in distress lipsita de putere si incredere in sine) fata de sezoanele doi si trei (cand e all-powerful, butt kicking, world saving, superhero) si de alternantele din sezoanele cinci, sase si sapte – cand se tot schimba intre all-powerful, butt kicking, world saving, superhero si sad, moppy, little girl si mean and bitter, self destructive, butt kicking, mess (preferata mea)), Giles, Willow, Xander, Anya si Dawn, mai putina atentie pe Big Bad (care in sezoanele patru, cinci si sase au fost complet deplorabile, al naibii de idioate si complet ridicole), ceva mai mult fast-forward deci, dar mai multa atentie pe dialog, metaforele sezoanelor si personajele secundare (Angel, Spike, Dru, Faith, Wilkins, Oz si, preferatul meu, Clem).

Asadar, ca sa nu devin si eu ipocrit, reiterez concluzia originala: personaje oribile – Giles, Willow, Xander si Anya, ca personaje, raman constant la un nivel unidimensional, iar asta ma scoate din sarite. Incearca scenaristii ceva cu ei, dar nu atat de mult cat sa conteze – iar asta chiar nu inteleg – doar nu sunt intr-un sitcom – ar trebui sa fie capabile de maturizare si dezvoltare. Privind actorii care-i joaca – joaca e mult spus, asta-mi era problema – nu prea au ce material sa joace, rolul personajelor e minimalist si nimeni nu are niciodata ocazia sa arata ceva ca lumea. Actiune cretina si povesti stupide – asta e enervant deoarece in fiecare episod incearca sa puna aceleasi personaje in pericol, noi stiind ca, de fapt, n-o sa pateasca nimic, asa ca teama, suspansul, factorul supriza lipseste, iar scenaristii chiar nu vor sa inteleaga asta (abia in sezonul patru moare primul personaj cvasi-important; in sezonul sase chiar comenteaza Buffy sarcastica – Dawn’s in danger? Must be Tuesday (original airing date)).

Plotting prost – Big bad-ul sezoanele 4-6 e imbecil si ridicol si intotdeauna series-finale se rezolva printr-un deus ex machina penibil, iar s7 e un dezastru complet (alte reactii: 1 si 2.). Concentrandu-ma pe dialog (bun, extrem de distractiv), metaforele sezoanelor (cam minimalist, dar, uneori, s3, de exemplu, e facut ca lumea) si personajele secundare (Angel (initial cel putin, inainte sa-l vad in spinofful sau, unde e scris mult mai bine), Spike (hands down, cel mai distractiv si bine scris personaj din serie), Dru, Faith, Wilkins (Big Bad-ul meu preferat, era mind blowing cum alterna rautatea cu bunatatea), Oz si, preferatul meu, Clem. Datorita acestor trei elemente am urmarit, din nou, seria, cap-coada, si n-a fost la fel de prost ca prima oara. Nu stiu daca l-as recomanda doar pe baza lor, dar nici n-as spune sa-l evite complet. Cu toate acestea, unele episoade sunt, intr-adevar, fenomenale: Once More, With Feeling; Hush; The Body; Innocence.

Uite asa ne aflam fata in fata cu noul sezon din 24. O distinctie ca nici alta, vazand ca am deosebita placere sa fac o recenzie la episod cu noua zile inainte de lansarea sa oficiala (15 ianuarie). Un singur lucru poate fi spus despre 24: este un serial care nu se teme de riscuri. Nu se teme sa omoare personaje principale (intr-un mod inteligent cel putin, nu asa cum se intampla in raposatele ER si Vanished (da, pentru mine ER a murit dupa sezonul 8, concomitent cu moartea lui Mark)), nu se teme sa dezbata subiecte grele si sa infrunte orice situatie, inclusiv sacrificarea a mii de oameni, fapt ce pana acum nu prea s-a mai intamplat la un serial de top). Nu se teme sa renunte de-a lungul timpului la personaje de dragul evolutiei povestii (nu ca-n GG, 7th Heaven), nu se teme sa transforme eroul in martir, nu ezita in fata oricarei povesti, fie ea oricat de dificile. Asta mi-a placut intotdeauna la el, nu s-a temut s-o omoare pe sotia lui Jack, nu a evitat moartea a mii de oameni de dragul televizunii feel good, nu i-a fost frica ca pe durata a cinci sezoane sa elimine tot ce ii era drag lui Jack. Acum sa revenim la oile noastre – episodul (fenomenal) de astazi. Nu de astazi, ca si cum, ci cel pe care-l analizez astazi – premiera sezonului 6.Sezonul cinci ne-a lasat cu un gust tare amar in gura – dupa ce a reusit in sfarsit sa-l trimita pe Charles Logan in inchisoare, dupa ce a salvat din nou un continent intreg, dupa ce s-a impacat cu Audrey, Jack Bauer, acest Prometeu al zilelor noastre, a fost rapit de chinezii pe care a reusit sa-i calce pe batuturi, care vor sa razbune moartea unui ambasador (?) de-al lor care a murit in timpul unei operatiuni de rapire efectuate de Jack. Au trecut doi ani.

Tara nu mai este ceea ce a fost odata. S-a instaurat un nou regim, un regim cu Wayne Palmer la putere, un regim care habar nu are ce sa faca in legatura cu atacurile violente ce au terorizat tara in ultimele luni. Zeci de sinucigasi musulmani(?) si-au dedicat viata cauzei lor si au distrus autobuze, trenuri, masini, locuri publice. Intre timp, la CTU nu mai raman decat Chloe, sotul ei amuzant, dar instabil psihic, Curtis, Bill si Milo. Cum bine ne-am obisnuit, idioti sunt trimisi sa conduca biroul.

Toti cei din Aripa de Vest viseaza la o tara in haos in care au voie sa faca ce vor, seful securitatii nationale sugerand sa sechestreze minoritatile asiatice din intreaga tara, sperand sa previna atacuri ulterioare. Nici in cel mai indepartat vis nu se mai gandesc ei la Constitutie sau la drepturile pe care le au cetatenii. Colacul lor de salvare vine atunci cand primesc un telefon de la aliat de-al lui Hamri Al-Assad, cel care se presupune ca ar fi teroristul ce a orchestrat aceste atacuri violente. Aliatul cere ca in schimbul locatiei lui Hamri Al-Assad sa ii fie transferati 25 de milioane de dolari in cont, ca Jack Bauer sa ii fie livrat si multe altele. Neavand ce sa faca, presedintele accepta. Jack Bauer, dupa 2 ani de tortura constanta, 2 ani in care a fost batut, mutilat, tratat inuman in comparatie cu tratatul de la Geneva, este nevoit sa se sacrifice de-a binelea pentru tara sa.

Woof. Da o noua conotatie expresiei ruggedly handsome. Avand inca toate membrele, intacte chiar, Jack este adus inapoi in LA de catre chinezi contra unor sume exorbitante. Imediat cum ajunge, el este informat de situatie, fortat sa-si curete aparentele si trimis cu Curtis si Bill la locul intalnirii, toti asteptand ca el sa faca sacrificiul deplin. In singurul moment in care-si deschide gura, il auzim intreband de Audrey si Kim, ambele bine si sanatoase, neinformate despre situatia actuala. Inapoi la CTU, Chloe si sotul ei maniac afla despre Jack si situatia sa si incearca o manevra disperata, sa schimbe directia unui satelit in speranta ca vor vedea unde-l duc pe Jack.Aliatul lui Hamri insa detine aceeasi aparatura si detecteaza miscarea traiectoriei satelitul si ordona Nadiei, sefa actuala a CTU, sa-l mute ori nu mai primeste locatia lui Hamri. Evident, se conformeaza, iar Chloe si sotul ei sunt trimisi la coltul de rusine, plangand in timp ce se gandesc la Jack si la toate sacrificiile sale.

Intre timp, noi aflam ca de fapt Hamri nu este teroristul ce orchestreaza atacurile, ci este de fapt cel care incearca sa le previna, iar presupusul sau aliat este de fapt seful terorist, iar acesta ucide trei pasari cu aceeasi piatra in felul acesta (lasa CTU sa creada ca au ucis teroristul, astfel scapand de oponentul tau si se razbuna si pe Jack pentru moartea fratelui sau din Beirut). Jack este din nou supus torturii, dar fiind supereroul care este, reuseste sa scape, si sa scape printr-un atac de zile mari, interpretand acea scena bestiala din Sin City, smulgandu-i o halca de carne si carotida unui terorist.

Superb. Senzational. Un inceput pe care l-am asteptat luni intregi! Acum stau cu sufletul la gura si astept urmatorul episod al acestui sezon despre care s-a spus ca va fi cel mai bun de pana acum.

Fox put out a press release yesterday that pretty much revealed the entire premise for Season 6. Here it is in their words: “Season 5 concluded with a battered and bloodied Bauer captured by Chinese government agents and headed for points unknown. Season 6 picks up 20 months later. Wayne Palmer (DB Woodside), the strong-minded brother of the late president David Palmer, is now himself the president of the United States, while his sister, Sandra Palmer (Regina King), is a determined and powerful advocacy lawyer. After a series of horrific terrorist attacks, Palmer and his team of advisors, Karen Hayes (Jayne Atkinson) and Thomas Lennox (Peter MacNicol) — as well as CTU colleagues Chloe O’Brian (Mary Lynn Rajskub), Curtis Manning (Roger Cross) and Bill Buchanan (James Morrison) — begin an unthinkable, nail-biting day.” The spoilerific release also announced that James Cromwell has joined the cast as Jack’s estranged father, and Eddie Izzard will play a “villainous accomplice.”

Sunt la finalul celui de-al doilea sezon (in toamna o sa inceapa sezonul 6) si pot sa mentionez cateva trucuri care tind sa se repete : deseori, asa cum ii este definitia – fara niciun fapt care sa anunte, se foloseste deus ex machina si asta, cel putin pe mine, ma streseaza la culme; uneori, pentru a rezolva o criza sau a evita o discutie care nu se poate amana, se folosesc sentimentalisme ieftine; uneori, plot twisturile sunt asa de evidente incat doare. Dar, chiar daca are puncte slabe si cateva clisee, povestea este buna, interesanta, foarte incitanta, iar ritmul este foarte alert, rareori te lasa cu momente plictisitoare.

Actorii sunt destul de bine alesi (care apoi au plecat in grupuri la Prison Break, Dead Zone si alte seriale de succes), iar rolul asta i-a reanimat cariera lui Kiefer Sutherland (care se descurca foarte bine la tot inafara de scenele de familie). De mentionat o foarte simpatica si dulce Elisha Cuthbert (da, eram de ceva timp cu ochii pe ea). Si, da, dupa ce ca Leslie Hope era urata, au mai facut-o si proasta. Oare am fost singurul care a zis finally atunci cand a murit?

In concluzie, chiar daca uneori nu eram de acord cu deciziile luate de personaje sau cu directia povestii, serialul este foarte bun si merita vazut (e ca si cum am vedea un Die Hard foarte lung si bun, in care personajul principal are pregatirea lui Rambo).

Prison Break – in acelasi ton cu 24, Fox a creat (mai bine zis cumparat) un alt serial foarte interesant, inteligent si bine pus la punct. Conspiratii, planuri foarte elaborate, drama de familie, viata in puscarie, toate aceste elemente au format reteta succesului si au facut din Prison Break motivul pentru care ma trezesc martea mai devreme si pornesc utorrentul. Nu mai stati pe ganduri, luati-l si savurati-l!
Aviz celor care au o slujba – provoaca dependenta!