Friends (S1-7) – mai mult pentru adorabilul Perry, ca nu vroiam sa *5(re)vad Studio 60.  Notabil mai putin amuzant, nu rezista prea bine vizionarilor multiple, chiar daca Perry si LeBlanc inca sunt o combinatie data naibii.

Joey (S1-2) – crezand ca prima oara l-am urat deoarece il blamam pentru a fi singura ramasita din Friends, am zis c-ar trebui sa-i mai dau o ocazie. Absolut jenant, un sitcom lipsit complet de umor, care, cand apare, e prost si foarte fortat. O poveste tragica care trebuie evitata.

24 (S3) – S6 a  fost oribil si m-am oprit dupa doar 10-12 episoade (in airing-ul original, deci acum 18 luni) asa ca mi s-a dor de el si-am apelat la sezonul meu favorit, cel cu cea mai buna poveste, cel mai over-the-top Jack si-n care Carlos, Reiko si Elisha stralucesc. A rezistat ok, chiar daca mi s-a parut ceva mai fortat si stresant in unele locuri.

Freaks and Geeks (S1), Undeclared (S1) – la prima vizionare nici macar nu intrasem in liceu, asa ca era amuzant si promitator, wish-fulfillmenty (Joss Whedon, damn you!), dar acum, la o a doua vizionare, dupa mai multi ani, si mai multe filme de la Apatow, umorul nu mai pare atat de proaspat, sau chiar atat de bun, drama personajelor nu mai pare atat de interesanta, iar totul pare mai sec. Aproape o dezamagire fata de ce-mi aminteam…

Dupa ce-am terminat cu pachetul sci-fi acum vreo doua saptamani (pe la final imi amintesc Surface, Threshold, Invasion, Twilight Zone-ul din 2002, Dr Who si Torchwood), simteam nevoia unui umor mai offbeat. Ocazia perfecta sa ma pregatesc pentru S2 – am revazut Californication. Nu rezista chiar la fel de bine ca prima oara, dar inca desfata. Ca un twist de act trei, am descoperit Secret Diary of a Call Girl - o serie de vara extrem de usoara, cu Billie Piper in rolul unei cinice dame de companie cu pseudonimul Belle de Jour (iar, ca sa fim sinceri, Catherine Deneuve nu e nicicum…). Distractiv, dar lipsit de vreun plot real.

(la rugamintile fervide ale unor persoane) Buffy the Vampire Slayer (S1-7) – de data asta stiam parcursul povestii asa c-am putut sa-mi definesc mai bine ura pentru anumite parti: mai putina atentie ideii de slayer si personajelor Buffy ((proasta (in sensul de lipsita de orice fel de cultura), ipocrita, enervanta, lipsita de umor (ca lumea, ca-mi venea rau de la puns), si, deseori, scrisa complet cretin – schimbarile de comportament din sezonul patru (cand e scrisa ca damsel in distress lipsita de putere si incredere in sine) fata de sezoanele doi si trei (cand e all-powerful, butt kicking, world saving, superhero) si de alternantele din sezoanele cinci, sase si sapte – cand se tot schimba intre all-powerful, butt kicking, world saving, superhero si sad, moppy, little girl si mean and bitter, self destructive, butt kicking, mess (preferata mea)), Giles, Willow, Xander, Anya si Dawn, mai putina atentie pe Big Bad (care in sezoanele patru, cinci si sase au fost complet deplorabile, al naibii de idioate si complet ridicole), ceva mai mult fast-forward deci, dar mai multa atentie pe dialog, metaforele sezoanelor si personajele secundare (Angel, Spike, Dru, Faith, Wilkins, Oz si, preferatul meu, Clem).

Asadar, ca sa nu devin si eu ipocrit, reiterez concluzia originala: personaje oribile – Giles, Willow, Xander si Anya, ca personaje, raman constant la un nivel unidimensional, iar asta ma scoate din sarite. Incearca scenaristii ceva cu ei, dar nu atat de mult cat sa conteze – iar asta chiar nu inteleg – doar nu sunt intr-un sitcom – ar trebui sa fie capabile de maturizare si dezvoltare. Privind actorii care-i joaca – joaca e mult spus, asta-mi era problema – nu prea au ce material sa joace, rolul personajelor e minimalist si nimeni nu are niciodata ocazia sa arata ceva ca lumea. Actiune cretina si povesti stupide – asta e enervant deoarece in fiecare episod incearca sa puna aceleasi personaje in pericol, noi stiind ca, de fapt, n-o sa pateasca nimic, asa ca teama, suspansul, factorul supriza lipseste, iar scenaristii chiar nu vor sa inteleaga asta (abia in sezonul patru moare primul personaj cvasi-important; in sezonul sase chiar comenteaza Buffy sarcastica – Dawn’s in danger? Must be Tuesday (original airing date)).

Plotting prost – Big bad-ul sezoanele 4-6 e imbecil si ridicol si intotdeauna series-finale se rezolva printr-un deus ex machina penibil, iar s7 e un dezastru complet (alte reactii: 1 si 2.). Concentrandu-ma pe dialog (bun, extrem de distractiv), metaforele sezoanelor (cam minimalist, dar, uneori, s3, de exemplu, e facut ca lumea) si personajele secundare (Angel (initial cel putin, inainte sa-l vad in spinofful sau, unde e scris mult mai bine), Spike (hands down, cel mai distractiv si bine scris personaj din serie), Dru, Faith, Wilkins (Big Bad-ul meu preferat, era mind blowing cum alterna rautatea cu bunatatea), Oz si, preferatul meu, Clem. Datorita acestor trei elemente am urmarit, din nou, seria, cap-coada, si n-a fost la fel de prost ca prima oara. Nu stiu daca l-as recomanda doar pe baza lor, dar nici n-as spune sa-l evite complet. Cu toate acestea, unele episoade sunt, intr-adevar, fenomenale: Once More, With Feeling; Hush; The Body; Innocence.