The Only Way I Can Deal With Pain Is To Spread It Around

Au trecut patru ani si jumatate de cand mi-am marturisit dragostea pentru Lost si nici macar nu stiu cum au trecut – parca ieri ma uitam pentru prima oara cum Sawyer e torturat de Sayid pentru ceva ce nu a facut. Revenind – sfarsitul seriei – un episod mamut de doua ore si jumatate (pentru tv, fara reclame ajunge undeva la doua ore) – asteptat de cinci ani si avand nevoie sa inglobeze raspunsurile la sute de intrebari adunate de-a lungul timpului.

Cum s-a descurcat? S-o luam pe bucati – dar cum n-am nicio sansa sa rezum un serial de anvergura Lost la cateva idei, o sa ma abtin la a discuta despre magnitudinea povestilor serialului, axandu-ma doar pe efectele acestuia (atentie, spoilere): (more…)

The countdown to February 3rd has begun.

Ultima oara cand a venit Alex in oras, ca de obicei, m-am intalnit cu el la beri in eternul-perfect Phoenix. Cum el nu prea are timp liber ca mine, si inca incearca sa recupereze de la 2007 in televiziune, m-a intrebat ce s-a mai intamplat in noul sezon, daca sunt seriale care nu mai merita vazute si daca e vreun serial care merita osteneala. Am ramas pe ganduri, cat timp el s-a dus sa mai ia un rand. Greva a brutalizat anul asta, tinand patru luni si determinand pauze extrem de lungi pentru unele seriale, anularea altora si concedierea multor showrunneri. Am inceput sa-mi iau favoritele unul cate unul: (more…)

Dupa o pauza bine meritata de opt luni (da, chiar opt luni au trecut!), Lost s-a intors. Si e inteligent, incitant, haios si saturat cu drama si interconexiuni! Asa cum ni-l aminteam! Degetul mijlociu insa pentru ABC care a promovat intens ca ne da ‘doua ore cu material nou de Lost’, cand de fapt a fost o recapitulare si-un episod nou. Nenorocitii. Singurele minusuri ale episodului de astazi au fost lipsa Sawyer-ismelor si lipsa muzicii misto (in premiera S2 am avut Mama Cass Elliot – Make Your Own Kind Of Music si-n premiera S3 Petula Clark – Downtown).

Acum reincepem sa traim cu un fix saptamanal pentru aceasta dependenta…

2007 a fost un an dificil pentru televiziune. Pe de-o parte, multe seriale au ajuns la, ceea ce putem presupune a fi, datorita calitatii remarcabile, apogeul lor: House (absolut fermecator acel sfarsit de sezon trei si incep de sezon patru, a fost o schimbare bine meritata si foarte rasplatitoare), Lost (dupa un dezamagitor sezon doi si acele sase episoade din toamna care n-au impresionat, al doilea val de episoade din sezonul trei au readus Lost pe acel piedestal pe care-l situasem la sfarsitul primului sezon), BSG (chiar daca sfarsitul sezonului trei m-a lasat c-un gust amar in gura, in situatia in care singurul personaj pe care nu-l uram era Tigh, drumul pana aici a fost unul extrem de palpitant), Weeds (venirea lui Matthew Modine in oras a dat nastere unor arcuri de poveste excelente, pacat ca, incet, incet, s-a dus comedia din serial si acum a ajuns o drama cu scapari periodice de ironii) si How I Met Your Mother (ce naiba mai e de zis? a doua parte a sezonului doi si prima parte a sezonului trei au format ceea ce as putea sa numesc cele mai amuzante 24 de episoade de la sfarsitul sezonului 6 din Friends). Tot in cadrul aspectelor pozitive intra si aditiile fermecatoare la lista de TV de calitate: Pushing Daisies (cel mai original si incitant serial de la Dead Like Me si Wonderfalls incoace… in mod miraculos, acestea sunt tot ale lui Fuller; un fel de Amélie cu diferentele ca e intr-adevar superb si nu e deloc dulceag), Mad Men (ge-ni-al), si, vazute strict ca satire, Dirty Sexy Money (povestile sunt absolut hilare, iar distributia face toti banii pe care-i am in buzunare) si Californication (Duchovny a revenit, in sfarsit, in televiziune, de data asta strlaucind si amuzandu-ne excesiv, episod dupa episod).

Pe de alta parte (more…)

Pentru cei care nu mai au rabdare pana pe 4 octombrie (ce?inca nu a trecut ziua mea?) am un cadou foarte frumos impachetat (si atat de fierbinte incat ma ustura degetele cand ii tastez dimensiunile (funny, nu e 36C)) : posterul noului sezon!

Da, si eu ma numar printre cei care saptamanal au nevoie de Lost, asa cum altii au nevoie de o doza de heroina …

N-ai auzit inca de el? E serialul in care zborul oceanic 815 se prabuseste pe o insula misterioasa, in mijlocul pustietatii, undeva in Pacific, dupa ce deviaza de la curs cu 1500 km din ruta Sydney – L.A.. 48 pasageri supravietuiesc in mod uimitor, 14 din care sunt personaje principale si ale caror vieti ne sunt prezentate prin flashback-uri, iar fiecare episod ne prezinta povesti captivante ale personajelor care au in spate un trecut murdar, presarat cu multa intriga si drama.

Un serial ce prezinta multe rasturnari de situatie, dar lasa si multe intrebari in aer. O drama cu o serioasa tenta SF ce nu ar trebui ratat. Scenaristii au facut o treaba excelenta, au creat probabil cel mai bun serial din anul 2004.

Ieri ma uitam la cel mai recent episod, ala in care apare Monica Dean (si in care ne arata ca: totul se face pe bani, chiar si castingul la un serial ca Lost, si nu are pic de talent, are o mimica excesiva si un accent stupid) si m-a intrebat mama la ce ma uit. A urmat o scurta prezentare de 3min asemantoare cu cea de sus si astazi am mutat dvd player-ul in sufragerie, si de pe la ora 11 parintii mei se uita la primul sezon din Lost. Vreau sa zic ca nu s-au mai ridicat de acolo, bine ca aveam mancare deja facuta, altfel cine stie ce s-ar fi intamplat. Oare sa-i spun mamei ca am si Desperate Housewives?

*later edit : 9 ore, 2 boluri de popcorn, cateva ceaiuri si 12 episoade mai tarziu au decis ca le-a ajuns pentru astazi si o sa vada cu placere in continuare. Fratemiu, agitat ca el ca vroia sa vada sezonul 4 din Friends, se duce la ei si comenteaza : ”Si? Cum va place viata lui Cristi?”.