Tag Archives: no social life

– Revazut cateva favorite: Big Bang Theory (S1-5), Community (S1-2), House (S1-2), Pushing Daisies (S1-2), Scrubs (S2-4), The Wire (S3). Spre marea mea dezamagire, am incercat Terra Nova (S1), acest Jurrasic Park cu structura de Stargate SG-1. Prost, ieftin, repetitiv, dumbed down to the lowest common denominator. Mi-a scos peri albi, am rezistat cu greu pana la final.

– Daniel Abraham (M.L.N. Hanover) • Killing Rites - un sfarsit propice seriei. Mult mai relaxat decat primele trei carti, volumul final a fost mai sentimental si filozofic, dar rezolvand micile mistere adunate de-a lungul anilor reuseste sa multumeasca [mai] pe toti.

– Rafael Alvarez • The Wire: Truth Be Told – pana nu am pipait-o n-am putut crede ca exista o carte pe masura seriei. Exista! Pe langa un ghid al episoadelor, contine esee si analize asupra seriei ca ansamblu, asupra personajelor si a unor probleme in mod deosebit, nu doar de la autor ci si de la David Simon, Laura Lippman, Michael A. Fletcher, Tom Waldron, Greg Garland, Deborah Rudacille si altii.

– Brian Selznick • The Invention of Hugo Cabret – un YA steampunk adorabil despre un pusti naiv in universul magic al lui George Melies. O achizitie de la targ pe care ma bucur ca Silviu si Liviu m-au convins s-o fac.

– Momentan rumeg:

• Scott Westerfeld • Leviathan
• David Chandler • Den of Thieves
• Guy Gavriel Kay • Under Heaven

– Bunatati (re)jucate:

• Mass Effect 1/2 – de data asta Paragon Vanguard in primul si apoi Biotic in al doilea, a fost ciudat sa salvez pe Rachni, Fist, Wrex, Saren, Consiliul, Reaperul si toti ceilalti. Desi au fost 25/31 ore extrem de placute, DLC-urile au facut toti banii, cel putin la ME2 mai toate au fost exceptionale. Ordinea best-mediocre: Lair of the Shadow Broker, Stolen Memory, Arrival, Price of Revenge, Bring Down the Sky, Firewalker, Normandy Crash, Overlord, Pinnacle Station. Armura Blood Dragon a fost de departe cel mai adorabil item.

• Arkham City – un sequel decent la Arkham Asylum, dar sub asteptari. Gameplayul a fost acelasi, au adaugat 3 gadgeturi noi si au impanzit intreg orasul cu puzzleuri de-ale lui Riddler. Povestea a fost insa o dezamagire enorma datorita mecanismului tipic avansarii pe nivele: salvez ostateci de la Joker, plec intr-o misiune secundara, trebuie sa recuperez aceeasi ostasteci, acum in posesia lui Riddler. Inving intr-un capitol pe Freeze ca mai tarziu sa ma ajute ca apoi sa ma tradeze ca apoi sa-l inving din nou. E imposibil sa-ti mentii calmul  datorita etosului cretin al lui Bruce. Pe cat mi-a placut Asylum, pe atat m-a dezamagit City.

• Dead Island – parte Fallout, parte Borderlands, parte Dead Rising. Mi-a placut la nebunie. Unghiul FPS se leaga foarte bine cu sistemul RPG de looting si upgrades, iar abundenta misiunilor secundare asigura 30 de ore de gameplay. Nu ca le-as fi terminat pe toate. Repetivitatea m-a ajuns din urma cand am atins achievementul pentru 75.

• Bullestorm – ridicol, stupid, excesiv. O placere de testat. Sistemul de killshoturi e absolut genial, fara sa vreau am atins achievementul de 75%, erau toate atat de delicios de incercat. Povestea e o satira fenomenal de fortata si imbecila, dialogul e cretin dincolo de umanitate, sfarsitul retardat te face sa-ti smulgi parul din cap, iar repetivitatea te omoara undeva intre jumatate si ultima treime. Nu-i greu de vazut de ce e un flop care nici macar bugetul nu si l-a recuperat din vanzari.

• Alan Wake – mi-a placut indeajuns de mult primul run incat sa-l reiau… insa am incercat si cele doua DLC – The Signal si The Writer, ceea ce s-a dovedit a fi o greseala fatala. Signal te arunca intr-o fuga dupa lumina fara munitie, fara spatiu de manevra, cu mai multi inamici decat poti invinge. Povestea fara sa apara candva. Am murit de mai multe ori in DLC-ul asta de o ora decat in intreg jocul pe hard. Writer incearca sa introduca o bucatica non-sensica de poveste combinand insa shooter, puzzler si platformer. Aceste dezamagiri au ruinat experienta. Luna urmatoare apare un sequel: Alan Wake’s American Nightmare care va taia elementele de survival horror din el, din traileruri vazandu-se o supradoza de arme si munitie, devenind doar un alt shooter.

• Dead Nation - un shoot’em’up genial in care level design, lighting effects si upgrade system formeaza un triunghi perfect. Poate cel mai placut joc de PS3 rulat vreodata (da, tocmai am dat de pamant cu repetivitatea, obsesia pentru cinematics si platforming a Uncharted-urilor).

• Renegade Ops – alt shoot’em’up, de data asta varianta mecanizata cu o poveste ce satireaza fara succes tiparul filmelor din anii ’80. Redundanta dialogului si imbecilitatea secventelor e salvata de un gameplay excelent si-un sistem de upgrade si looting foarte bine pus la punct.

• Limbo - poate cel mai inventiv puzzle facut vreodata. Primul joc la care a trebuit sa apelez la un walkthrough.

• Braid – Mario Bros pentru secolul 21, ilar si distractiv.

• Super Street Fighter 2 HD Remix – dement. L-am rejucat cu aceeasi pasiune cu care bateam butoanele la arcade acum o duzina de ani. Idem pentru Streets of Rage.

– Adam Baker • Outpost - not just another post-apocalyptic zombie thriller. Scrisa de un teolog, reuseste sa fie ceva mai mult decat o combinatie de Day By Day si Who Goes There?, avand nu doar actiune si sperieturi, ci si suflet.

– Falling Skies (S1) – spectaculos de mediocru. Atatea idei promitatoare, niciuna dusa la indeplinire, toate scufundate in clisee si uitate de-a lungul timpului. Atata potential risipit. O dezamagire crunta, nici macar salvata de John Carter, MD.

– Deja se vand abonamente pentru ARTMania 2012, acum la doar 60ron. Fata de cei 130ron pe care i-am dat eu in iunie, cu doua luni inainte de festival, o diferenta notabila. Pe de alta parte, “anul viitor se acceseaza fonduri UE” asadar un festival mult mai intens. Abia astept. N-o sa se anunte niciun artist anul asta, dar wishlistul meu arata asa: Trail of Tears, Stratovarius, Rage, Poets of the Fall, Haggard, Dream Theater, Disturbed, Axxis. E realistic deoarece realizez ca i-am ratat de prea multe ori pe Apocalyptica, Epica, Iron Maiden, Metallica si Within Temptation.

– PS: am revazut cu placere SoA. Uneori atinge cote David Simon-iene de exceptionalitate.