Tag Archives: personal

Dupa cum am declarat si cu cealalta ocazie, blogul original s-a nascut pe 17 noiembrie ’05, dar Schizoid.Us a luat nastere la 24 decembrie ’07 dupa ce eu si Alex am concurat intr-un maraton extrem de lung din MASH care s-a soldat cu numeroase victime, cele mai notabile fiind o sticla de Wembley si-un sixpack de Tuborg, asa ca astazi blogul, in varianta noua, face trei ani.

In mod previzibil, urasc toata perioada asta festiva in care ipocrizia e-n floare, dar astazi ridic un pahar (cana de vin fiert, de fapt, ginul s-a terminat luni la maratonul O.C.) pentru tot ce-a produs blogul, aceasta insumare de dorinte, obsesii si frustrari deopotriva. Lechaim!

Timpul ultimului post al anului, cel al evaluarii status-quo. Pe bucati:

1. Viziunea tangibila – un an perfect, exact asa cum speram. Ca intotdeauna in privinta asta – vazut, citit, plimbat, distrat.

– 150+ sezoane de seriale TV
– 60+ carti
– 2 sesiuni fara victime
– 2 ani recuperati de sport
– o renovare completa a apartamentului facuta in regim propriu
– o luna in Paris

Life… a cold-hearted bitch with a 14-inch strap-on.

2. Perspectiva afectiva – un an abominabil, mult mai prost decat ma asteptam. Am plecat cu bune intentii in orice-am vrut sa fac anul asta si s-a ales praful de tot. Oricat de mult as fi incercat, niciodata nu era indeajuns, niciodata nu primeam adevarul, intotdeauna eram calcat in picioare. Un an in care mi-am luat-o atat de rau pe coaja incat abia pot gasi cuvintele sa descriu situatia fara sa hiperbolizez.

Lost my life lost my dreams, rip the bones from my flesh
Silent screams laughing here, dying to tell you the truth
You are planned and you are damned in this brave new world

Nu, pe bune, asta e varianta finala, ma chinui la draft de ceva vreme, tot incerc sa gasesc o formulare mai putin inflacarata, inca exista momente cand fierb de nervi gandindu-ma la ce-am fost supus pentru ca nimeni n-a reciprocitat principiul dupa care traiesc si anume adevarul, preferabil in forma bruta. Am primit in schimb minciuni, iluzii, amagiri, fabricatii, inventii, nascociri si ipocrizii.

Would you be content to see me crying
After all those little games you put me through
After all I’ve done for you you’re lying
Wouldn’t it be nice to tell the truth

Fiecare a spus ce-a fost nevoie ca sa obtina ce-si dorea si mai departe trageri de timp. Reiterez, un an abominabil. Am incercat tot ce-am putut, am ajuns la limita puterilor mele si… pentru nimic, doar ca sa fiu in continuare flagelat. Chiar nu mai am stomac pentru asta.

The child is grown
The dream is gone
I have become comfortably numb

– Hell in a Cell, in mod surprinzator, chiar a distrat.

– Steven Hall • Amintirile Rechinului – parte Memento, parte Matrix, complet obositor. O lectura placuta, dar mult prea conceptuala.

– Bret Easton Ellis • Lunar Park – parte Californication, parte American Psycho, complet dement. O sursa excelenta de inspiratie pentru Alan Wake.

– Jim Butcher • Dresden Files #01 – Storm Front – un inceput decent pentru o serie, ceva mai dezamagitor decat ma asteptam dupa ce-am vazut initial ecranizarile. Foarte lejera seria, nici pe pe departe pe masura inspiratiilor sale – Raymond Chandler si Joss Whedon. Personaje placute, dar nu indeajuns de bine dezvoltate, un fir al actiunii foarte simplu, putine twisturi, niciun moment epic, desi s-a incercat. Doar ok, ca si a doua carte, asa ca am abandonat a treia carte si nu cred c-o sa incerc si restul. Prea putina substanta pentru gustul meu.

– M-am uitat la Sex and the City. Acum mai bine de patru ani, dupa cum am zis si atunci in The Verdict, am cedat nervos la jumatatea sezonului trei, in 3×09, la acel monumental Fuck you. Fuck you. Fuck me. Zilele trecute insa am fost comparat cu un personaj din serial, asa ca, evident, m-am vazut nevoit sa termin serialul, pentru a vedea asemanarea presupusa (da, a avut dreptate). Prin 2008 spuneam cu voce tare SatC e o satira (chiar daca publicul lui, intr-o ignoranta fantastica, nu realizeaza asta) cu povesti imbecile si personaje ridicole (scenaristii fac misto de asta, e o farsa despre post-feminism, nu e un model de viata asa cum vad multe toante), pe care iti recomand sa eviti cu orice cost. Cum l-am vazut acum – nemernicul si arogantul Big, naivul si ideal(ist)ul Aidan, mediocrul si nevoiosul Steve, elitistul si dezamagitorul Trey, narcisista si egoista Carrie, pudica si materialista Charlotte, inchisa-emotional Miranda si onesta si realista Samantha. Doua trasaturi, acestea definindu-le intreg comportamentul si mai toate ipocriziile – cu exceptia lui Samantha, pe care o iubesc pentru abordarea ei a adevarului brutal. M-am enervant in mod constant urmarind egocentrismul personajelor, pana la 5×07, cand fictiunea s-a intersectat cu realitatea:

- Well…what do you think?
- I had no idea that I hurt you so much. It was tough to see it in print.
- You’ve read my columns.
- Not all in one sitting. One reading. One after the other. Bam. Bam. I just got how much I hurt you.
- Come on.
- Some of that really happened word for word.

Eu, in mod previzibil, fiind jigodia infatuata, aparent cu o pasiune morbida pentru a rani cu adevarul dureros din pura placere. Zicala nu mintea, naravul e acolo si ramane, degeaba te abtii pentru o vreme, niciodata nu te vei trezi fara sa ai acea pornire. Blah™.