Momentan, entuziasmat de stirea ca, de fapt, Anthony Edwards chiar va reveni (flashback form) pentru un episod (ce va fi difuzat pe 13 noiembrie), adunat cu faptul ca nu l-am mai vazut de doi ani intr-un film sau serial, cu exceptia lui Zodiac, am decis sa ma intorc la seria veche (S1-8). He does, in fact, set the tone.

In rest ma tin ocupat (sunt la sezonul trei, ultimul aparut, din ambele) cu American Dad! si Robot Chicken, doua serii animate al naibii de distractive (primul fiind de la Seth MacFarlane si al doilea, stop motion, de la Seth Green). In acelasi timp alternez si cu filmografiile Christian Slater, Bridget Fonda, Maggie G., Jane Fonda, Lee Marvin si Bobby de Niro, plus aprecierea magnificului standard BluRay (format exceptional in care deja am colectionat mai bine de 150 de bunatati).

Am reusit sa termin si practica juridica… aceste doua saptamani crunte. Cu ce-am plecat de-acolo? Cu un zbucium de invidiat… fiind mai dezamagit decat credeam ca pot fi. Sistemul nostru legal e o simpla bataie de joc, un esec masiv, atat cat priveste aroganta, dezinteresul si inaptitudinea justitiabililor (am vazut termenul asta inscris pe-un panou pentru o camera de dezbateri si am ramas profund… impresionat), cat in special lipsa succesului birocratiei, procedurilor de desfasurare a proceselor si ce mai tine de asta (si-am remarcat ca dreptatea e o anatema pentru justitie). Asadar am asistat la cateva zeci de procese (civile, comerciale si penale), unul mai patetic decat altul, chiar daca dupa continutul dosarului ai fi crezut ca nu poate fi o gluma asa de colosala un proces, si am stat si doua zile la sectia arhive unde, spre ceea ce parea a fi deranjul lor, am avut ocazia de-a le realiza slujba unor grefieri (sortat dosare, completat citatii si realizat borderouri de expeditii pentru ele, infaptuit liste de sedinte pentru cateva serii de procese civile si alte activitati ‘mind numbing’ la care am preferat sa nu stiu ce fac). Ei bine, dupa batjocura ce-a fost notarea lucrarilor la examenele din aceasta sesiune (o farsa de prost gust) si evenimentele din practica, a venit momentul sa trag frana de mana. Prima concluzie era ca datorita unor circumstante asupra carora n-am putut actiona si anume starea de spirit a pseudo-profesorilor la corectarea lucrarilor am pierdut (alaturi de multi altii, de altfel) sansa catre proiectul Erasmus… si, astfel, ‘Vienna in martie ’09′ a sarit la loc in varful wishlistului realizabil. A doua concluzie era ca, si-anume, criminalistica s-ar putea sa nu mai fie o optiune viabila. Legislatia, metodele si cazurile curente nu ma incanta, dar s-ar putea sa fie decente pana la urma, asa ca totusi ramane frontrunner, iar dreptul international ca alternativa, ca, totusi, daca tot nu faci nimic bun-slash-concret-slash-placut, de ce sa nu te si plimbi cu ocazia asta?

Acum, trecand la lucrurile cu importanta reala:

– The Dead Zone (S6) – ultimul si, din pacate, cel mai imbecil slab al seriei (estimarea-mi e ca asta se intampla datorita mortii lui Michael Piller, showrunnerul original). Un sezon intreg irosit cu episoade cel mult mediocre si un season (ce s-a dovedit a fi series) finale care a avut mai multe informatii indesate in el decat toate cele patru season-finale-uri din Lost combinate. Astfel am avut parte de-un sezon remarcabil de slab pentru o serie ce, deseori, era cu adevarat distractiva. Un final bine venit vazand cum si-au masacrat personajele in acest an.

– Masters of Horror (S1 doar, n-am apucat sa vad si S2 in time-frame-ul stabilit) – o antologie horror in care fiecare episod e realizat de catre (ceea ce ar trebui sa fie) un cineast ce-a excelat in domeniu, serie produsa de catre (citand prima mea impresie dupa o retrospectiva a filmografiei sale) no talent hack, Stephen King story destroyer, Mick Garris. E antologie asa ca povestea si distributia sunt mereu schimbatoare, deci nu le pot mentiona, asa ca doar voi zice ca e o serie mediocra, suprasaturata cu gore si nuditate, cu multe episoade de-a dreptul tembele (#2 – Stuart Gordon’ H.P. Lovecraft’s Dreams in the Witch-House, #5 – Mick Garris’s Chocolate, #7 – John Landis’ Deer Woman, #10 – Lucky McKee’s Sick Girl, #12 – John McNaughton’s Haeckel’s Tale), unele pur si simplu mediocre (#4 – Dario Argento’s Jenifer (marea dezamagire din acest pachet), #11 – Larry Cohen’s Pick Me Up), dar si cu cateva cu adevarat excelente (#6 – Joe Dante’s Homecoming (excelenta satira politica, Night of the Living Dead cu un twist) , #8 John Carpenter’s Cigarette Burns (The Ninth Gate + Ringu, tema fiind un infam snuff film) si #13 – Takashi Miike’s Imprint (asa cum ne-am obisnuit, violenta si gore duse la extrem, intr-o invaluire Rashomon a unei tragice povesti de dragoste).

Dupa cum s-a putut citi mai sus, am terminat, in sfarsit, si packul horror, asa ca, pana incep urmatoarea retrospectiva, m-am delectat, din nou, cu Psych, Angel, Firefly + Serenity, Pushing Daisies (ocazie cu care am faurit titrarea si la ultimul episod) si Wonderfalls. Ah, sweet delights. De asemenea am mai incercat si altele:

– The Dresden Files – tipic serial supranatural. Se tine de clisee, atat in materie de personaje, storytelling, cat si povestile in sine, nu prea se abate de la tipicile idei ale serialelor ce tin de chestii suprafiresti. Singurul episod notabil este E11 – Things That Go Bump, iar cum titrarea originala mi-a dat niste migrene oribile, l-am retradus. Enjoy.

Sunt pe cale sa termin Twilight Zone-ul original, cat si primul si-al doilea remake. Indubitabil, formatul devine un pic deranjant dupa o vreme asa ca alternez. De asemenea am luat (pentru prima oara) SG-1 de la capat si sunt pe undeva de la mijlocul celui de-al treilea sezon si inca astept sa fiu impresionat, e departe de calitatea lui Atlantis. Roswell e pe waiting list, tin minte ca imi placea in transmisia lui originala, asa ca ma risc (si-n plus, ar sta bine in colectie pe langa 4400, Taken, Invasion, Surface si Threshold).

Cum as putea oare sa descriu in cateva cuvinte magia celor 9 sezoane petrecute alaturi de Mulder, Scully, Skinner, de Lone Gunmeni, magia celor 202 episoade fenomenale de care nu am putut sa ma dezlipesc? Magia povestii captivante cu acele personaje pe care ajunsesem sa le iubesc? Emotia cu care am urmarit lupta pentru adevar? Oare as putea sa descriu fascinatia pentru necunoscut, pentru supranatural, pentru incredibil, pentru inexplicabil? Oare as putea sa explic cat de mult m-am atasat de Mulder si de Scully, de povestea lor de dragoste care in ultimele 2 sezoane a devenit mai importanta decat lupta pentru adevar? Oare as putea sa explic empatia simtita la inmormantarea grupului Lone Gunmen, la care am devenit mai melancolic decat la inmormantarea lui Mulder? Dar povestile incredibile cu monstrul saptamanii? Dar faimoasa conspiratie pe care au incercat cu totii s-o dezvaluie?

Nu, clar ca nu pot, asa ca o sa zic doar ca a fost un rollercoaster de emotie, ca am trecut prin bune si prin rele alaturi de Mulder, Scully, Skinner, Lone Gunmeni, Doggett, Reyes, Harrison si toti ceilalti care au ajutat in lupta pentru adevar. Nu, aici nu vorbesc despre Krycek, Rohle, Maria, Cancer-man, Brad si toti ceilalti dobitoci care le-au pus bete-n roate, si pe care i-as fi eliminat cand as fi avut ocazia. Da, toti baietii buni au prostul obicei sa astepte si sa se roage frumos de ala rau pana hotaraste sa ajute sau sa atace. Si ce naiba nu impuscau niciodata in picior sau in umar infractorii arestati care fugeau de ei? Sau cand pleca o masina din fata lor de ce nu trageau in cauciucuri? Da, sa spunem ca au fost si multe chestii care m-au calcat pe nervi. Faptul ca Scully a inceput sa aibe incredere in Mulder abia in sezonul 7, faptul ca ceilalti au inceput sa aiba incredere unii in ceilalti abia in sezonul 9 a fost aiurea, sa nu mai zic de gogosi peste gogosi, turnate in lupta pentru adevar contra conspiratiei. Da, ma zapacisera prin sezonul 7, nici nu mai stiam cine de ce parte era. Se schimba lumea de pe o parte pe alta din episod in episod, aflau chestii care apoi se dovedeau a fi minciuni, dar tot aveau incredere in sursa. Era data peste cap intrega treaba. M-a calcat enorm pe nervi faptul ca, desi vazusera dovezi irefutabile asupra existentei multor chestii, totusi refuzau sa accepte adevarul.

Primele 5 au fost mirobolante. De la povestile inspaimantatoare, conspiratia care incepea sa se dezvaluie putin cate putin, adevarul despre sora lui Mulder, rapirea lui Scully, copilul lui Scully, totul foarte bine orchestrat. Apoi a urmat un haios sezon 6 si un ciudat si serios sezon 7 care s-a terminat cu disparitia lui Mulder si cu Scully ramanand insarcinata. Sezoanele 8 si 9 au fost mai slabe decat precedentele, in mare parte deoarece lipseste Mulder. David Duchovny a plecat la sfarsitul sezonului 8 (in care a aparut in atat de multe episoade incat le pot numara pe degete) pentru ca voia mai multi bani si nu-l mai interesa proiectul. Finalul serialului ne-a lasat cu ochii in soare, cu o aparenta iminenta invazie planuita in decembrie 2012 si atat. Foarte multi agenti ucisi, multi colaboratori urmand sa fie ucisi, iar cuplul fericit, acum ramas fara William, cedat total aiurea unui centru de adoptie, visand la un viitor mai bun.

De mentionat ca dupa ce au lucrat la X-Files, multi dintre scenaristi au plecat la alte seriale de succes: Lost, CSI, Star Trek sau Supernatural. Btw, actorii care-i joaca pe Locke si Henry Gale din Lost au aparut in ultimul sezon din serial. Da, in mare pot spune ca a fost o experienta extraordinara, ca am vazut niste chestii interesante, care, alaturi de alte milioane de persoane, m-au facut sa-mi pun intrebari. In loc de incheiere, ca se citez un critic : the actors, the director, the writers, the visual effects, the creepy Mark Snow music, the innovative ideas, the “mutant of the week”, the Morley cigarettes, the story itself and its implications. That is what I loved in this show and that is what made me an avid X-Files fan!

La recomandarea cuiva, am vazut Jekyll, o excelenta miniserie britanica din 2007, o drama cu influente horror (care are si destule momente comice), gandita ca o continuare la scurta povestire a lui Robert Louis Stevenson (cu ocazia caruia am recitit-o (unabridged, in engleza) si mi s-a parut ceva mai slaba decat imi aminteam). Distributia e foarte bine aleasa, scriitorul se descurca mirobolant in mentinerea suspansului (Steven Moffat, cel care-a adus la viata Press Gang, Joking Apart, Chalk si Coupling), iar twisturile nu se sfarsesc. Recomandat.